Brusc

Acum, dar fix acum, mi-am dat seama că plec. Făceam nu-știu-ce plan mintal să rearanjez ceva în baie și, brusc, mi-am dat seama că nu contează. Că plec. Că plec de lângă ele și de lângă tine. Că va trebui să fiu ingenioasă ca să găsesc modalități de aranjare acolo – pentru că sunt tipicară și țin la lucrurile mele, căci toate au parfumul unei zile sau al unui loc. Că va trebui să fiu curajoasă și calmă și cu răbdarea la mine.

Și mi s-a făcut, la fel de brusc, rău. De parcă plec la spânzurătoare sau cine-știe-unde. Însă mintea mea refuză să gândească într-acolo. Spun mereu „o să fie bine”, deși habar nu am cum. Însă am deja o persoană agitată care mă întreabă în fiecare seară „Ce-o să faci? Și cum o să fie cu aia? Dar cu ailaltă? Și tu, mamă, ce mănânci?” etc. Așa că înspir adânc și las lucrurile să vină.

Cel mai teamă mi-e că… mă voi risipi. Să nu mă lași… Să mă cauți și să mă aduni. Să-mi pui pixul în mână (stânga, da…) și cartea în poală. Să-mi arăți poze și să mă rogi să fac un nou playlist. Să mă îmbrățișezi și să mă gâdili. Ca să nu mă pierd, să nu mă decolorez într-o rotiță de sistem.

Până atunci, mai sunt câteva zile. O veșnicie, aș putea spune… Doar că veșnicia nu e niciodată veșnică. Nu la oameni.

 

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s