Floare de nu-mă-uita (XII)

Deschid ochii. Pe peretele din fața mea, o pictură ciudată, din care înțeleg o umbrelă, poate și o lampă. Inspir adânc și mă inundă parfumul lui. Mă ridic pe coate și privesc în jur. Cămașa albă, călcată de mine aseară, e încă pe umeraș, deci nu a plecat. Sau sper, îmi doresc să nu fi plecat.

– Răzvan? strig, cu o voce mică – sună goală casa asta…

Nu-mi răspunde nimeni, așa că mă las să cad între perne. E frumos și tavanul, ce să zic? Mi-e lene să mă ridic, să fac totul real. Iubesc serile cu el. Pentru că, închiși în sufragerie, cu luminile stinse și cu două lumânări pâlpâind pe masă, nu mai contează hainele, machiajul, coafura. Nu contează că suntem în mijlocul agitației și că în jurul nostru se ceartă vecinii, latră câini și țipă alarme. Uit relele de peste zi, nervii sau dezamăgirile. În preajma lui, totul pare posibil. El face totul posibil. El face ca tot să existe, să se poată, să fie tangibil.

Aud pași. Întâi mi se pare, apoi sunetul devine din ce în ce mai evident. Mă ridic pe marginea patului și ascult mai bine. Pași. Pe parchetul din hol, apoi mai depărtați, poate pe holul dinspre bucătărie. Îl strig din nou, iar pașii se opresc puțin, apoi își continuă druml neregulat prin casă. Îmi bate inima tare. Oare să mai fie cineva? Și eu, ca toanta, am și atras atenția asupra mea… Mai strig o dată.

– Răzvan? Te rog, nu face glume din astea…

Când se deschide ușa, sunt în picioare și caut cu ochii ceva cu care să mă apăr. Zadarnic. Nu-mi trebuie. Privirea lui verde îmi copleșește gândirea. Zâmbesc și intră cu totul, îmbrățișându-mă.

– De ce mă sperii? îi zic și-l sărut. Are gust de cafea. Și de ce bei cafeaua fără mine?

Zâmbește inocent și mă strânge în brațe; nu mai simt podeaua sub tălpi când începe să se miște cu mine, spre pat. Mă așază pe pături și-l trag după mine.

– Voiam să-ți fac micul dejun, apoi m-a sunat mama ta, apoi nu mai știu. Bântuiam pe aici.

– Păi să știi… Dar, îmi dau seama, de ce te sunase mama?

– Tu înțelegi tabloul ăsta? întreabă, ca să evite să-mi spună ce-i cu mama.

Ridic din umeri și îl strâng în brațe. Ce contează un tablou când ești aici, cu mine? Își aranjează capul între umărul meu și gât, gâdilându-mi cealaltă palmă.

– Trebuia să fie o seara ploioasă, bombăne cu ochii la pictura din fața noastră.

– Păi… E o umbrelă.

– Hm… Interesant. Eu văd niște balerine.

Mă apucă râsul – fiecare cu ale lui, ce să zic? Îi sărut fruntea și mă gâdilă. Copii, ne jucăm, cu o oră înainte de o întâlnire de-a lui…

– De ce sunase mama?

Se ridică și oftează. Pune cămașa pe el și mă privește. Eu îl urmăresc intrigată – de ce nu-mi spune? Vine lângă mine și-l prind cu genunchii. Îi închei nasturii cămășii, cu ochii într-ai lui.

– Voia să știe dacă ești bine. De ce nu i-ai spus că vii la mine?

Îmi las privirea în jos și tac. Mama nu-l prea înghite, deși nu o înțeleg. Eu înțeleg multe, dar pe asta nu.

– Am uitat. Mi se pare atât de firesc încât am uitat, mint slab și-i zâmbesc. Să ai succes!

– O să am, se apleacă și mă sărută. M-am trezit cu tine, spune, apoi iese din cameră, lăsându-mă cu aroma lui și cu balerinele de pe perete.

 

*Mulțumesc, Meme, pentru melodie!

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s