Floare de nu-mă-uita (XI)

Am o cheie de la garsoniera lui. Am căpătat-o din a doua zi, când m-a rugat să-l ajut să se organizeze. Între timp, am avut și „discuția” cu mama, pe care am lămurit-o repede că am încredere în Răzvan și o să fie totul bine. Azi, la o săptămână de la apariția lui, am decis să-i fac o surpriză. Știu că e în oraș și are treabă – se întâlnește cu un colaborator de la firma din Constanța. Eu sunt în garsoniera lui și încerc să nu mă lovesc de fiecare dată când mă întorc prin mica bucătărie. Îi pregătesc un fel de friptură și o prăjitură despre care știu că-i place. Fac curat în cameră și aranjez masa mică, în așteptarea lui. Într-un timp, mă sună să mă întrebe ce fac, dar nu-i spun unde sunt.

– Am avut o zi groaznică, oftează. Abia aștept să ajung acasă și să fiu puțin singur, să-mi aud gândurile.

Nu știu ce mai zice apoi, am uitat. Vrea să fie singur, iar eu sunt aici, în singurătatea lui. După ce terminăm de vorbim, mă asigur că e totul închis, îmi iau haina și geanta și plec. Aș vrea să știu că a ajuns bine acasă, așa că mă tot învârt în jurul clădirii, dar nu-l văd. În final, decid să mă așez pe o băncuță, în fața blocului, și să privesc spre fereastra lui. Într-un timp, se aprinde lumina și tresar, de parcă am fost prinsă. Închid ochii și mă sprijin de spătar, încercând să mi-l imaginez umblând prin lucruri, descoperind casa aranjată și, poate, gustând din mâncăruri. Îmi sună telefonul și mă sperii. Sar de pe bancă și răspund, agitată.

– Unde ești?

– Păi… bombăn și încep să merg repede spre ieșirea dintre blocurile astea. Nu vreau să ne vedem și să mă invite la el, simțindu-se obligat, când el voia doar să stea singur.

– Unde ești?! repetă întrebarea și, brusc, mă simt prinsă în brațe și scot un țipăt înainte să-mi dau seama că e el.

Mă trage aproape și mă sărută, apoi mă roagă să nu zic nimic și să urc cu el. Mă supun. Ținându-ne de mână, urcăm în garsonieră, apoi mă lasă în pragul camerei, ca să strângă masa.

– Nu mi-e foame, bombăne și le duce pe toate în micuța bucătărie, serios și rece.

Simt că-mi dau lacrimile. M-ai adus aici ca să-mi arăți că nu-ți pasă de munca mea? Mulțumesc, ce să zic… Mă întorc să ies, dar mă prinde în brațe. Vreau să mă eliberez, însă nu pot, nu mă lasă. Îi șuier să-mi dea drumul. Își lipește buzele de ale mele și-l simt iar pe el, Răzvan al meu, din grădina verde. Mă ia în brațe și mă duce în cameră, sărutându-mă continuu.

– Eu te vreau pe tine, îmi șoptește. Ai să înțelegi asta vreodată?…

Anunțuri

2 păreri la “Floare de nu-mă-uita (XI)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s