Floare de nu-mă-uita (VIII)

Azi împachetez. Greu, fără chef, cu urechile ciulite la orice zgomot din grădină. Am „lista” în minte și mă fâțâi prin casă, pentru că uit să iau tot ce am de luat din baie, spre exemplu, sau toate încălțările, sau îmi amintesc de un tricou care-i la uscat. La un moment dat, Mirelei îi sună telefonul și, deși e în altă cameră, aud melodia de apel și încep s-o fredonez. Parcă merge mai cu spor pe muzică… Cobor, pentru a treia oară, cred, în curte, să mă asigur că nu-i las gazdei mele amintiri. El stă pe băncuță și mă privește cu ochii strălucitori.

  De când stai aici?

  De vreo cinci minute, zice încet, de parcă își trage suflul după o tură de teren.

  Și… de ce stai aici și nu m-ai strigat? întreb și mă așez lângă el.

Mă îmbrățișează și își îngroapă nasul în părul meu.

– Urma să te strig. Te ascultam cântând.

– Și te-ai speriat rău? mă amuz și se desprinde de mine.

– Nu. Nu. Mă gândeam în ce fel de momente cânți tu.

Ridic din umeri. Cânt tot timpul, nu te flata singur. Văd pe bancă, lângă el, un trandafir roșiatic, peste eșarfa mea albastră.

– Îmi furai eșarfa? îi fac semn spre „obiectul crimei”.

Scutură din cap și-mi întinde trandafirul. După codița scurtă, e furat de undeva. Mă apucă râsul, apoi îl sărut drept „mulțumesc”. Îmi trece eșarfa în jurul gâtului, dar o iau și i-o leg lui pe post de cravată.

– Amintire, nu? Oricum sunt prea albastră azi.

Îmi cad ochii pe ceas și văd că e prea târziu ca să mai pot sta. Îl mai sărut o dată și intru iar în casă, mirosind trandafirul. Găsesc în bucătărie un pahar înalt, îi pun apă și-l duc sus, în camera mea, în bibliotecă.

OK, să revenim. Unde am rămas?…

***

Peste vreo oră, știu sigur că sunt gata. De fiecare dată când am trecut pe lângă bibliotecă, mi-am luat câteva secunde să simt aerul parfumat de trandafir și să zâmbesc. Acum îl mai miros o dată și mă așez pe marginea patului. Nu vreau să plec. Pentru că mi-a fost bine aici, cu marea, cu Mirela, cu el… Aud iar melodia pe care o fredonam eu, dar nu e din telefonul prietenei mele. Și nici doar din capul meu…

Constat curând că e de afară și ies pe balcon. Răzvan stă în picioare, ca Romeo (sau cum îmi imaginam eu citind piesa, acum ceva vreme), și cântă aceleași versuri pe care le ascultase la mine. Mă apucă râsul și-i trimit „bezele” pe calea aerului. Îmi arată eșarfa și se plânge că nu se va potrivi cu ce poartă el, că-i prea deschis albastrul. Ridic din umeri și-i arăt că și eu sunt tot albastră – nimereală, dar azi am îmbrăcat o rochiță albastră, ca cerul senin.

– Da’, chiar, de ce ești așa albastră? întreabă zâmbind.

Îmi mușc buza și caut un răspuns, când mă aud strigată din casă.

– Ca miozotisul. Să nu mă uiți! îi strig, apoi intru și urmez vocea gazdei, care mă anunță că trebuie să plecăm.

Anunțuri

4 păreri la “Floare de nu-mă-uita (VIII)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s