Floare de nu-mă-uita (VII)

– Tu ai putea să mă uiți?

Îmi întinde cornetul lui cu înghețată și îl iau, gustând din înghețata lui până se întoarce pe bancă, cu fața spre mine. Își recuperează desertul și devine atent.

– Adică?

– Adică, simplu. Cât ți-ar lua să mă uiți?

– Mult. Dacă mâine ne despărțim de tot, probabil ne va lua amândurora vreo săptămână.

– Două, bombăn, dar nu se întrerupe.

– Dar nu ne despărțim acum. Vom continua, multă multă vreme. Și, când totul va fi sfârșit, dintr-un motiv sau altul, cum ar fi bătrânețea, nu ne va ajunge timpul ca să ne uităm.

Mă amuz. L-am prins și în discuții serioase, despre lucruri care nu includeau viitorul nostru comun. Nu-i un visător. Dar acum visează. Pentru că se simte bine să viseze cu mine sau pentru că doar asta sunt, un vis care se decolorează când deschizi ochii. Și mi-am permis să-l cred. Ce-o fi o fi, nu?

– Deci nu mă uiți.

– Aș putea să uit. Adică e firesc să uiți, e normal. Ai în minte și în suflet niște sertare. Da’-i limitat numărul de sertare. Deci uiți.

– Le arhivezi, adică?

Începe să râdă. Ieri mă învăța teoria la ce fac eu cu pozele și cu filmulețele trimise și primite. „Pentru competențe. Nu mai comenta și ascultă!” mă certa în glumă, când mă revoltam că așa ne petrecem timpul, învățând. Își lipește buzele de obrazul meu, murdărindu-mă, intenționat, cu înghețată. Îl cert și mă dau în spate pe bancă. Pare că înțelege. Mă roagă din nou să-i țin cornetul de înghețată până nu-știu-ce face și profit de ocazie ca să mai gust din aroma de fistic – eu am ales tiramisu. Se apropie iar de mine și îmi înconjoară talia cu brațele, apoi se întinde să guste iar din desertul care amenință să se topească pe fusta mea. Cu buzele pline de fistic îmi sărută iar obrajii, apoi bărbia și nasul. Uf!

– Răzvan, copilule! îl cert, dar îi întorc copilăria.

În final, suntem doi zăpăciți plini de înghețată topită pe față. Nu are rost să încerc să mă curăț, așa că îmi termin cornetul, apoi mă ridic și plec de lângă el. Știu că era o țâșnitoare pe aici pe undeva.

– Irina, nu te supăra! îmi strigă în urmă, dar nu-i răspund.

Să te văd, ce faci acum? Îmi spăl fața, apoi mă întorc, exact în brațele lui. Îmi trec palma udă peste obrajii lui, tot fără cuvinte, apoi îl las singur.

– Irina, nu am făcut nimic. Uite cine-i copil! zice, la câțiva pași în spatele meu. Râd în sinea mea, dar încă mă prefac supărată. Brusc, mă simt prinsă în brațe și țip – nu mă așteptam la asta. Îl gâdil și protestează, apoi mă lasă jos și mă sărută. Când vrea să se depărteze, îl trag înapoi, șoptind că nu l-am iertat încă. Rămânem fără suflare. Îl privesc printre gene și-i zâmbesc.

– Acum te-am iertat.

Chicotește și îmi ia palma cu a lui, pornind pe aleea acoperită de frunze verzi. Acum observ – avem același pas…

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s