Cred că, totuși…

Mi-e dor. Mi-e un dor nebun să-mi fie dor. Să am la cine mă gândi cu drag, să-mi fac visuri și să încerc să intuiesc cum se vor desfășura întâlniri „întâmplătoare”. Să am emoții când văd o mașină asemănătoare și când deschid, din greșeală, o conversație prăfuită. Nu mai am nici timp și nici entuziasmul pentru fețele cunoscute. Pentru că am fost „închisă” de ele (de fețe, se înțelege) sau m-am închis singură. Se mai întâmplă, cred. Mă întrebam cu o prietenă: De ce ne complicăm viața? Cred că din plictiseală. Adesea, doar din plictiseală.

Refuzul meu de a deveni o „rotiță” mă face să obosesc repede. Să mă obosească incapacitatea celorlalți de a vedea în jurul lor, ușurința cu care „calcă pe cadavre”, nepăsarea, superficialitatea. Știu, veți spune că e abia începutul. Dar…

De data asta, fără nicio trimitere spre nimeni (dacă ai ști tu în câte postări „ai fost”…), un fel de Caro Emerald:

Îmi vine să alerg dar cred că, totuși, am să… fug 🙂

Anunțuri

4 păreri la “Cred că, totuși…

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s