Floare de nu-mă-uita (V)

Azi hoinăresc. Fără Mirela, mi-am făcut curaj să mă plimb prin oraș. Undeva aproape de centru, scap de agitație și ajung pe o stradă pe care o urc încet, admirând curțile. Simt în spatele meu pe cineva și mă întorc să văd. Nu-i așa că era previzibil să fie el?… Îi zâmbesc, dar nu îl aștept. Continui să pășesc, destul de lent, dar pare că și el se bucură de starea asta, de aproape departe, pentru că nu mă prinde din urmă. Strada se oprește brusc, pe o margine de prăpastie. Jos, la vreo 20 de metri sub picioarele mele, nisipul e aproape alb, de soare și de sare. Valurile se îngrămădesc pe mal, dar par departe de mine. Pescăruși guralivi zboară peste umbrele pestrițe și petice de culoare. Soarele tocmai s-a ascuns în spatele unui set de nori negri. Furtună pe mare?

Mă simt intangibilă. Sunt eu cu mine, am toată viața înainte, am toate șansele să realizez tot ce-mi doresc.

– Nu vrei să sari, nu-i așa?

Vocea lui e speriată, dar cu grijă, de parcă se teme serios că voi face un gest nebun. Mă întorc și-i zâmbesc.

– Îți faci griji pentru mine?

– Da! Normal că da! Având în vedere că nu te am amestecată în gânduri, ci că am gândurile amestecate în tine…

Ce drăguț! „Dlăguț”, aș putea spune. Uite un om original! Hai, fie… Mă duc la el și, fără să-i dau timp să mai zică ceva, îi prind obrajii cu palmele și-l sărut. Încet, mă cuprinde cu brațele și mă ridică spre el. Nu mă surprinde nimic, de parcă ne știm de-o viață. Un tunet de departe ne face să tresărim. Mă desprind de el și simt că zâmbresc cu totul.

– Am încredere în tine? îl întreb și îi prind mâna, trăgându-l spre margine.

– Da. Așa ar trebui.

– Mă ții?

Mă privește fără să înțeleagă.

– Mă ții bine?

– Da! zice, nedumerit, încordându-se.

Îmi apropii vârfurile pantofilor de vârfurile încălțărilor lui și îi prind încheieturile strâns. Degetele mele par minuscule. Pricepe dintr-o dată și-mi apucă mâinile – acum mă simt în siguranță. Îi surâd și mă las pe spate.

Îmi bate inima de două ori mai repede ca de obicei. Cumva, zbor. Stau deasupra nisipului, cu fața spre cer, spre norii îngrămădiți. Vântul se joacă în părul meu și cu marginile fustei. Tună iar și mă sperii. În următoarea clipă, mă simt trasă înapoi și ajung în brațele lui. Ce copii speriați! Începem amândoi să râdem.

Picuri grei cad în jurul nostru și ne dezmeticim – o să ne prindă ploaia. Ne privim amuzați și începem să fugim, înapoi pe strada pe care am venit. Dintr-o dată, picăturile se transformă în perdea, deasă, caldă și grea. Îmi amintesc de o stație de autobuz cu acoperiș și o caut cu privirea. Traversez în fugă și ne ascundem de furtună.

– Tu nu ești sănătoasă, mă acuză în glumă, gâfâind.

Ridic din umeri. Probabil voi răci după asta, dar nu am nimic altceva legat de sănătate. Îi fac semn și se așează lângă mine pe băncuță. Îmi ridic genunchii la piept, și-mi pun balerinii lângă. Își trece un braț prin spatele meu și mă strânge aproape de el.

– Nu-l meritam.

– Pe cine? îl întreb, jucând pe inocenta.

– Ha, ha… Pe… Pe… se bâlbâie și-mi face semne din cap, spre buzele mele, sau nu știu exact. Mă abțin să râd, dar, în final, nu mai pot. Se ridică și se agită prin fața mea.

– Râzi de mine! Și eu te credeam inocentă și mi-era frică să nu te sperii și tu…

Inspiră adânc și-l chem iar lângă mine. Îi cuprind gâtul cu brațele și-l sărut pe frunte. Oftează, cu nasul în părul meu, și mă ia în brațe.

– Mă sperii. Mi-e frică. Mi-e frică să nu mă păcălești, să nu mă păcălesc singură, să nu mă îndrăgostesc singură, să nu sufăr… singură.

– Nu singură. Nu te voi lăsa singură, vrei să înțelegi?

Ridic din umeri. E ușor să promiți, cât timp crezi, sau crezi tu că asta crezi. Dar nu mă las învăluită de tristețe. Îmi vine o idee. O dorință de-a mea, veche și mereu nouă.

– Ai mașina prin zonă?

– Da. De ce?

Mă ridic și-i fac cu ochiul, apoi mă avânt în ploaie. Desculță, pe asfaltul încă fierbinte. Strada e goală, iar picăturile îmbrăcate în grijă. Îmi întind mâinile în lateral și închid ochii. De când vreau să fac asta, nici nu-mi mai amintesc…

– Băi, fată, hai acasă. Mă mănâncă Mirela dacă răcești, zice vesel și mă ia după el, prin ploaie, pe mijlocul drumului.

Mă las purtată. Miroase a vară…

Anunțuri

3 păreri la “Floare de nu-mă-uita (V)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s