Floare de nu-mă-uita (I)

– Te cunosc…

Îl privesc pe deasupra marginii aurite a paharului și zâmbesc palid.

– Mă confunzi, spun, puțin prea dulce.

Se oprește și se lasă să cadă pe fotoliul din spatele lui. Mă privește curios, încruntat. Mă sprijin de marginea mesei rotunde, dar nu las paharul din mână – îmi place să îl învârt între degete.

– Nu, te cunosc sigur. Ești inconfundabilă.

Mă apucă râsul. Ce replică!

– Să fie o nouă modalitate de a agăța fete la petreceri?

Sunt conștientă de efectul pe care îl are poziția noastră. Îl privesc de sus, printre gene. Teoretic, asta ar trebui să-mi dea satisfacție, pentru că sunt superioară lui prin statură, dar nu e chiar așa. Eu sunt în fața lui, ca un exponat. Ar trebui să fac o piruetă și aș completa tabloul prea puțin idilic.

– Ce naiba, par un om dintr-ăia? zice indignat și își lasă palmele pe genunchi, cu un mic zgomot.

Un om dintr-ăia? Eu știu?… Îmi las capul într-o parte și e rândul meu să admir. Nu, nu pare unul dintre cei care agață prin replici învățate de pe net. Numai că nu îmi dau seama cum m-ar putea cunoaște. Sunt în oraș de două zile, pentru prima dată în viața mea.

– Aparențele sunt înșelătoare și pun pariu că amândoi știm asta, zic zâmbind.

Aprobă din priviri, niște priviri albastre ca cerul de mare, ca cerul de afară. Surâde și parcă îi simt buzele peste ale mele. Uf, uf…

– Bun, atunci să descoperim cum de te cunosc, zice și se ridică.

Dau din umeri.

– Nu sunt din oraș. Nu ai cum să mă cunoști. Sau, oricum, sunt puține șanse…

Îmi aud numele strigat din pragul holului și îl las singur. Prietena mea voia să mai cunosc câțiva amici de-ai ei și mă supun, de vreme ce e gazda mea cea dragă.

Pentru vreo oră, mă pierd în discuții de formă, urări de bun venit și plicticoasele întrebări formale: cum a fost drumul, cât stai, cum îți place aici. Uit de „amicul” meu,Fotografie15652 dar el nu mă uită. Sunt cu Mirela într-un colț, vorbim despre nimicuri, când îmi atinge cotul, în treacăt. Mă întorc ca fulgerată și mi se aprind obrajii – nu mă tenta. Mirela râde încet și-mi ia paharul – tot cel de mai devreme, purtat mai mult ca accesoriu– apoi mă împinge în direcția lui. Sunt la trei pași în spatele lui și nu știu de ce îl urmez, de fapt. Îl întâmpină o blondă și îl îmbrățișează. Mă opresc brusc și fac stânga-mprejur. Ies din sufragerie, ignorându-mi prietena, și nu mă opresc decât în dreptul ușii de la intrare.

Ce fraieră pot fi… Mă gândeam – speram de fapt – să cunosc un om cinstit. Mă așez pe treptele de marmură care urcă la etaj și-mi ascund fața în palme. Am obosit. Locurile noi mă frustrează. Nu cunosc pe nimeni, urăsc discuțiile de complezență, mă îngrozește ideea că singura impresie pe care oamenii ăștia o vor avea va fi legată de cum merg și cum m-am îmbrăcat. Sunt împiedicată. Nu-mi permit haine costisitoare…

– Nu ai înțeles bine ceea ce ai văzut.

Îi recunosc vocea și pufnesc. Ridic ochii – nu am plâns!, ce bine – și îl privesc. Arată mai frumos decât era mai devreme. Puțin mai obosit, cred, dar îi strălucesc ochii într-un fel atrăgător.

– Nu ai de ce să-mi explici, bombăn.

– Ba. Hai, dansează cu mine, zice și întinde mâna.

Mă amuz: aici? Dar văd că el e serios, așa că mă ridic și îl las să-mi prindă trupul cu brațele. Are un parfum pe care-l recunosc de undeva, dar nu știu de unde. Vanilie cu încă ceva. Am un déjà-vu: și eu îl cunosc.  Nu-mi dau seama de când, dar i-am mai văzut ochii. I-am văzut sigur…

– Ai fost în Arad de curând? întreb încet, de teamă să nu sparg balonul, să nu dizolv liniștea.

– Nu, șoptește, cu respirația pe gâtul meu, fără să mă atingă.

Nu mai zicem nimic o vreme. Melodia lentă se termină, începe alta. Nu mă eliberează, nu vreau să-l las. Nici nu-mi dau seama dacă suntem în ritm, dar nu contează. Am un moment de pace.

– E iubita ta?

– Logodnica, oftează. Dar nu o iubesc, spune repede, ca o explicație.

Ridic din umeri – nu mă interesa. Dacă ne prinde, până la urmă, eu nu pățesc nimic.

– De unde te cunosc?…

Mă privește amuzat – tocmai am gândit cu voce tare. Am impresia că-l cunosc de o viață, că am trecut împreună printr-un moment uimitor, că am fost părtași la un eveniment care ne-a schimbat. Dar nu e din viața asta…

Muzica se oprește și începe un cântec de „La mulți ani”. Îi văd ochii strălucind a regret, dar mă depărtez de el și mă lasă. Îi zâmbesc cât de cald pot, apoi îmi îndrept din instinct rochia și deschid ușa antreului, apoi străbat încet holul îngust până în sufrageria luminată auriu. Îmi găsesc prietena și îi zâmbesc, începând amândouă să cântăm urarea. Îl văd când intră. Și mai văd că rămâne singur, în dreptul ușilor, fără să cânte sau să zâmbească, privindu-mă atât de intens încât, la un moment dat, am avut impresia că mă privește din interior…

Anunțuri

O părere la “Floare de nu-mă-uita (I)

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s