Povești cu oameni mici

Îl vezi în capătul rândului, cu gulerul hainei ridicat peste ureche – e curent din hol – privind pierdut spre scenă. Inițial, nu știi cine ar putea fi. Apoi, diferiți oameni „mari” – un om de presă, un altul, niște directori de școli – îl salută și prinzi, printre vocile semi-reflectate, câte un „Să trăiți, domn’ profesor!”, la care răspunde cu o voce răgușită, de om obosit, pierdut, cândva fumător. După, îți dai seama că da, are ceva din ideea de profesor: geanta – probabil plină cu cărți și culegeri – și haina de cretă albă. Îți amintește, poate, de profesorul tău de mate din generală, care avea mai multă cretă pe bluză și pe mâini decât puteai pune tu pe tablă.

Neinteresat de spectacol, arunci câte o privire spre el. Mustața cu fire gri de curbează deasupra buzelor care zâmbesc de copilăria de pe scenă – grupa mare, toți emoționați și fără stare, încercând să cânte „De ziua ta, mămico”. Ochelarii îi alunecă de pe nas și îi tot ridică, fără chef, dintr-un automatism prins de cine-știe-câți ani. Mai încolo, urmărește cu ochi veseli aceiași copii alergând și dansând printre rânduri. Probabil e bunic. Probabil are un singur nepot, sau poate o nepoată – pare un bunic de nepoată. Probabil e mică și departe și o vede rar. Probabil…

Într-un timp, își pierde ochii pe scenă. Un grup de tineri joacă după acordeon, fetele în costume naționale, colorate, și cu părul prins cu floare roșie, rumene și aproape femei, băieții încordați, zâmbind spre vreun scaun gol, așa cum i-a învățat maestrul. E pierdut. În gândul lui e amintirea unei tinereți dintr-un sat din Moldova (trimis ca profesor în primul lui an de predat), când a prins o horă – ce sentiment absurd și înălțător trebuie să fi avut când s-a găsit într-o scenă din consacratele romane realiste! – și a fost prins în horă, Când a urmărit florile mov de pe fota în zbor și i-a prins, apoi, pentru o sârbă, talia cu mâna lui. Când a fost trimis apoi în sătucul din nordul județului în care a și rămas și a pierdut-o. Poate s-a căsătorit, poate… poate nu. Poate are copii și l-a uitat. Poate… nu. Între timp, și el s-a căsătorit, și el a uitat. Sau a ascuns. A făcut din tot o altă poveste citită cândva, de mult, într-un sat din Moldova.

Poate doar ți se pare și viața lui e alta. N-ai de unde să știi. Știi doar că îi aplaudă tare și că stă doar cât dansează ei.

Un om mic, într-o lume prea mare…

Anunțuri

2 păreri la “Povești cu oameni mici

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s