Alinare

– Cred că va trebui să te eliberez curând, spune, jucându-se cu degetele noastre împreunate.

– Da? mă uit în sus.

Așa cum stăm îmbrățișați pe canapeaua din „camera de relaxare”, mi-e greu să îl privesc în ochi fără să mă mișc din brațele lui. Și nu vreau asta; mi-e cald lângă el, mi-e bine. Dar… cum să mă elibereze? De ce? Sau de cine?

– Da. Vei pleca la facultate. O să te îndrăgostești. Ai să dai de altă viață. Nu te pot trage înapoi.

– Dar… Nu cred că va fi așa.

– Ba, crede-mă. O să fie și așa. Nu vreau să te întorci mereu cu gândul la mine și să te cenzurezi.

Hm… Mă las moale și privesc în față, deși nu văd nimic. Oare așa? Sună a „dat papucii”. Dar nu o să-mi fac griji acum. Mai am jumătate de an până atunci.

– Nu, nu-ți dau papucii, începe iar, animat, de parcă mi-a citit gândurile. O să fim împreună, cum am fost în ultimii patru ani. Doar că, dacă vrei, când vrei, o să te eliberez.

Dau din cap și, înainte să-i spun un „Mulțumesc” șoptit, intră sora lui în încăpere. Are ochii roși și, pentru un moment, mintea mea e blocată, nu pot procesa motive pentru care e așa.

– Jess, ce-ai pățit? încearcă Mike, fără a se mișca din jurul meu.

– Tata. A murit.

Mă ridic și, odată cu mine, și el. Iese și rămân cu Jess, care îmi pare că nici nu respiră.

– Jess! Plângi!

– Taci! mă ia repede, cum face în general – e știut faptul că nu mă suferă, deși eu nu am nimic împotriva ei.

– Jess. Fir-ar, ascultă-mă de data asta. Trebuie să scoți tot. Dacă nu plângi, o să-ți fie și mai rău. A murit, ai tot dreptul să suferi.

Dă din cap și se așează lângă mine. Își lasă fruntea pe umărul meu și suspină, încet întâi, apoi din ce în ce mai apăsat, până simt lacrimile pe obrajii mei…

***

Stau de două ore în biroul lui Mike, aranjând dosare și tabele, pentru că nu știu ce altceva aș putea face. Mike și Jess au plecat amândoi și mi-au promis că mă sună când au nevoie de ajutor. Ceea ce, dacă stau să calculez, s-ar putea întâmpla… Niciodată. Jess nu ar face asta, să-și calce pe orgoliu. Iar el, știind istoria mea cu oameni decedați (prea mulți până la vârsta asta), ar vrea să mă aibă cât de departe posibil de evenimente în negru. Sună telefonul și răspund absentă.

– Alice, poți veni la noi în seara asta?

Aprob uimită și închid. Jess. Închid computerul și plec din firmă înainte să mă întrebe cineva ceva. Iau un taxi și mă opresc în fața casei lor – e prima dată când sunt invitată, deși până la poartă am mai ajuns de câteva ori. Intru și dau de multă lume adunată în bucătărie. Salut și mă apuc de spălat niște vase, să ajut cele două femei care gătesc. Până la ora 11 rămân acolo, fără a schimba mai multe cuvinte decât strictul necesar. Într-un timp vine mama lor lângă mine.

– Îl poți convinge pe Mike să doarmă?

O privesc cumva uimită. Are o tărie în voce de care eu nu cred că voi fi vreodată capabilă. Dau din cap aprobator.

– Eu voi sta trează în noaptea asta. Dar ei au nevoie de odihnă, au o mulțime de lucruri de făcut. Nici pe Jessica nu știu cum să o adorm.

Am eu o idee…

***

Durează până aproape de miezul nopții să îl aduc aici pe Chris, fostul iubit al lui Jess și singurul care a înțeles-o și pe care l-a înțeles cu adevărat. Când l-am sunat, a acceptat imediat să vină, uitând parcă ultima lor dispută. Apoi a trebuit să-i explic iubitului meu de ce e nevoie să doarmă. L-am convins să facă duș și i-am spus că experiența mea în domeniu nu poate fi contestată. Are nevoie de putere ca să aibă grijă de totul, de sora și mama lui. Cu rugămintea să vină lângă mine în zece minute, ies din baie și mă ascund în dormitorul lui, sub pătură. Sper că Jess nu se va supăra prea tare pe mine, că l-am adus pe Chris. Și sper să știu să-l alin, să am grijă de el, așa cum de mine au avut prea puțini și prea puțin grijă.

Intră în cameră. Își lasă halatul agățat pe ușă, apoi papucii și pășește încet până în dreptul patului. Îl primesc lângă mine și îmi ascund fața la pieptul lui. Inspiră adânc și îmi sărută creștetul, apoi mă depărtează puțin și îmi atinge fruntea cu buzele, bărbia. Se lasă în jos, sub pătură, și îmi îmbrățișează talia, lipindu-și brazul de stomacul meu.

– Hei, ridică-te de acolo. Ai să rămâi fără aer.

Dă pătura la o parte, doar cât să aibă fața deasupra, dar să nu mă dezvelească și pe mine. Apoi mă strânge mai tare, sărutându-mi mereu, apăsat, stomacul și murmurând.

– Să facem mulți, mulți copii. Să nu fim uitați. Mulți mulți.

Rămân fără aer. E prima dată când aud așa o spaimă în vocea lui. Și prima dată când aud asta de la el. Copii. Mulți mulți copii…

Anunțuri

2 păreri la “Alinare

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s