Singurătate. Din frică.

Motto: „Frica de oameni, de iubire, frica de a nu fi părăsit e îngrozitoare.”

Mă simt goală. Expusă. Deși știu că, de fapt, nu interesez pe nimeni, așa mă simt. Aici, în gara asta în care oameni privesc în urmă și bagaje înainte, eu nu am nici unde privi și nici ce purta spre viitor. Am venit așa, doar cu geanta și cu ceva bani în portofel. Mi-e rău. Am venit să-l caut pe el. Iar gara – nu asta dar ea, ca idee, ca imagine – îmi aduce în minte un moment pe care nu știu încă dacă să-l iau ca vis…

M-am îndrăgostit. Dragostea aia care nu are nevoie de explicații, pentru că o simți din vârful degetelor până în vârful sunetelor care ies din pian. Dragostea care ține loc de mâncare și de somn, amestecată cu parfum, cu dorință, visuri, promisiuni, fascinație. Cine e această reflexie? Nu poate fi un om cu adevărat. E perfect. Prea perfect. Este un om care a suferit teribil și care, acum, are încă puterea să facă planuri cu și pentru o femeie. Pentru mine. Am vorbit atât de multe încât am impresia că îl știu de când eram mici. Mici de tot, încă dinainte să vedem lumina, să știm ce greutate au cuvintele și ce aromă, vocea mamei. Dintr-o altă viață, poate.

Nu știu încotro să pornesc. Nu știu pe cine să întreb, sunt singură. Nu pot decât să ies de aici și să… Să sper că bărbatul pe care îl văd în fața mea e el. E prea departe, nu pot striga. Nu am voce, nu am putere să fug. Îl urmăresc. Mi-e frică să îl ajung din urmă, de fapt. Pentru că îl iubesc atât de mult încât doare. Intră într-un bloc, aproape de gară. Rămân peste stradă. Atât. Ce să fac? Nu pot să mă duc să-l trag de guler, să-l întreb cum vrea să mă vindece? Cum crede că va putea?…

419957_331181706934332_187153462_n

Ne-am văzut după o săptămână. Eram trup din trupul lui, mă simțeam atrasă ca un fel de magnet. Durerea mea, frustrarea mea, toate visurile năruite, toate au dispărut când l-am atins prima dată. Părea salvarea mea. Era motivul pentru care merita să mă trezesc dimineața. De parcă ne știm și ne simțim de veacuri, m-a sărutat acolo, pe peron. Apoi, încet, s-a lăsat pe un genunchi și m-a cerut în căsătorie. O nebunie. Și tot ce puteam să spun era „DA!”, plângând de fericire. Nu mai cunoscusem niciodată așa o bucurie intensă, nici măcar în fața multor oameni, dar de fapt în fața unor sunete.

Mă salt de pe bancă târziu. E prea târziu să vorbim acum, mă dor toate. Îmi sună în cap vorbele lui, șuierate, aruncate. „Nu cred în tine. Ai să mă părăsești. Nu mă iubești deloc.” Cum? Cum, când totul e pentru el? Când am renunțat la bruma de prieteni ca să fiu cu el, să-i fiu mamă, soră și amantă. Amantă… A venit la un moment dat, ca să ne pierdem în greșelile mele, în pași împiedicați de teamă, de neînțelegeri și de o realție interzisă, care trebuia să fie a noastră. A mea și a lui. Nu a lor. Nu a mea și a mea. Intru într-un hotel și plătesc o cameră. vreau să vorbesc cu el măcar o dată.

Da! A fost al meu. Am fost. Ne-am iubit o săptămână cât pentru o viață. Poate de asta, după 8 zile, a dispărut. Am crezut că mor, eram fără aer, fără susținere. Nu era suficient că  rănile mele provocau priviri fals compătimitoare, acum… Acum eram și abandonată. L-am căutat. Am mers în toate orașele în care a stat vreodată, fără să dau de el. Nimeni nu știa nimic – sau știa prea bine ca să-mi spună. Nimeni… Doar el. Doar el a știut de ce.

Îl aștept dimineață în fața blocului. Mă vede. Uit să respir – ochii lui sunt de gheață. Mă ignoră deliberat. Nu am curaj să mă apropii prea tare, să-l abordez eu. Nu mă vrea. Dar are nevoie de mine, o știu. Așa petrec toată săptămâna, apărându-i în cale, sperând că o să scape două minute cu mine. Nu o face. Iar eu am obosit să sper și să plâng. Nu mănânc nimic, nu pot dormi, nu citesc și nu ascult muzică. Nu pot, nu simt. La un moment dat, un miros de prăjituri mă trimite cu gândul acasă. Mama nu știe unde sunt, nu am vorbit cu ea niciodată de când am plecat. Pentru ea. Aș putea supraviețui pentru ea.

***

– Știi? L-am văzut. Eram pe faleză, era pustiu. L-am zărit o clipă. Mi-a zâmbit. Când am vrut să-l văd iar, dispăruse între valuri. Am rămas una cu nisipul. Cât timp a trecut, oare?

– Nu știu. Nu mi-ai spus niciodată cu adevărat.

– Da, așa e… Mult, oricum. Dar știi ultimele noastre cuvinte?

– De când?

– De la final. I-am lăsat scris în ușă înainte să mă întorc. „Te iubesc. Atât de mult încât văd că nu ești fericit iubindu-te.”

– Și replica lui?

– Zâmbetul. Cel de pe faleză.

__________________________________________

* Mulțumesc, Eva, pentru poveste și pentru starea de bine pe care o am mereu când vorbim. Pentru că, undeva, suntem aceeași 🙂

Anunțuri

12 păreri la “Singurătate. Din frică.

  1. Frumos. Seamănă cu ”Fiul Risipitor”, nu ştiu a-ţi spune de ce. Îmi place ritmul alert al povestirii, fără omitere de detalii. Acest subiect, însă e poate prea exploatat, parcă, uneori, simt nevoia sa citesc si altceva. Dar asta sunt doar eu…
    Oricum frumos. Îmi place, nu pot nega asta.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s