Amintire de Crăciun (I)

Articol înscris la „Nopți magice” – MostWantedBlog

Un concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro

Ne-am certat. Oare a câta oară e? Și nici nu știu de ce. E fratele meu și îl iubesc, dar face toate alegerile greșite. L-am rugat sp stea departe de Mirela cu un scop, dar el face ce face doar pentru că eu zic „nu”. În fine, problema lui…

Telefonul bâzâie în buzunar. Îl scot și privesc lung ecranul – Cristi. Mă uit la săgeata verde până când, brusc, melodia tace. Nu pot să răspund. Îl bag înapoi în buzunarul de la geantă și mă las pe spate. Deasupra mea, pomii sunt pudrați. Mi-a înghețat nasul și nu-mi mai simt genunchii, dar nu pot să mă ridic. Aud pași scârțâind pe trotuar dar nu mă mișc. Simt că se oprește în fața mea.

– Pot să te ajut? bombăn.

Tace. Mai e aici? ar fi trebuit să aud. Mă îndrept și dau de o privire albastră pe care trebuia să o evit. Îmi zâmbește. Fără să reacționez, mă las înapoi.

– De ce-ți sunt ochii verzi? rostește.

Ce naiba vrea să zică? Îl fixez cu privirea.

– Mă gândeam că poate răspunzi la o întrebare, dacă la telefon nu vrei.

Ridic din umeri – nu am cum să îi spun de ce nu vreau să îi vorbesc.

– Aveai treabă cu mine?

– Dar tu nu te uzi, stând pe o bancă plină de zăpadă? schimbă vorba.
– Ce faci în oraș? îl întreb, în timp ceî și aprinde o țigară.Mă apucă râsul și mă ridic. Aveam sub mine o plasă mare de cumpărături, de plastic. O iau și o scutur, apoi pornesc pe trotuar; mă urmează.

– În două zile e Crăciunul, știi?

– Bine, dar…

Mama lui a murit la începutul primăverii; știu că ea fusese singura lui rudă în viață.

– Nadia, orașul ăsta e casa mea. Chiar dacă dorm într-un apartament gol și neîmpodobit, am ocazia să văd, ziua, tot ce mi-a făcut adolescența frumoasă.

Îmi bate inima prea tare ca să mai spun ceva. Mergem în tăcere până când intru în magazin – ținta mea inițială –, când îmi urează „spor!” și pleacă.

*

Am stat toată ziua să mă gândesc dacă îl invit la noi zilele astea. Mama și tata ar fi de acord, dar Dani, fratele meu, nu prea. Ei au fost colegi și prieteni pentru 12 ani. La fialul liceului, când eu termina zece clase, Dani m-a luat la banchetul lor, unde m-am împrietenit mai mult decât aveam voie cu Cristi. A doua zi, când a aflat, frati-miu a făcut scandal, s-au bătut și și-au promis că nu își mai vorbesc. Toată vara aceea ne-am văzut pe ascuns dar, de îndată ce a ajuns la facultate, s-a rupt firul.

La ora 8 decid să îl sun e Dan să aflu unde e și-mi spune, rece, că stă la Mirela peste noapte. De acord…

***

Când m-a sunat, mă uitam la un film. Avea vocea mică, așa cum are atunci când e vinovată de ceva. M-a întrebat dacă am chef să mă plimb. N-am știut cum să interpretez invitația, dar am onorat-o. Acum suntem prin centru, pe trotuarul mai puțin aglomerat, pe sub lumini. Nu am vorbit, decât că ne-am salutat. Îi aud respirația – sau i-o văd în aburi, constantă.

– De ce îți tresaltă inima? întreabă la un moment dat.

 

– Adică?

– Nu respiri regulat, adaugă privin, aproape vrăjită, flacăra brichetei când aprind o țigară.

– Nu e de la inimă. Am probleme cu plămânii, bombăn.

Se oprește și-mi ia țigara dintre buze. Până să realizez ce se întâmplă, deja o stinge cu piciorul. Se încruntă la mine și pornește înainte. O urmez amuzat – la fel de tăcută cum o știam. „Fapte, nu vorbe”.

– Nu muri curând, bine? șoptește când o ajung din urmă.

– De ce nu?

– Am nevoie de tine.

O spune așa încet încât am impresia că e doar imaginația mea. Îi cer să repete, dar îmi zâmbește și tace.

În centru, se oprește în drpetul bradului luminat, iar eu mă pun în fața ei. Ochii îi strălucesc a fericire pură, copilărească. Îmi amintesc de ce am plăcut-o de la început, de ce o iubesc. Mă apropii și-i cuprind fața cu palmele, apoi o sărut. Are gust de portocale și, brusc, respiră mai repede. Își pune mâinile între noi mă împinge. Mă dau la o parte – ce a pățit? Are ochii umezi și, când mă apropii din nou, o lacrimă îi cade pe obraz.

– Nu-mi fă asta, bine? șuieră, cu bărbia tremurându-i.

Se întoarce și pornește spre casă, pe același drum pe care am venit. Dacă nu aș cunoaște-o, aș merge după ea. Dar o știu și, deși nu înțeleg motivul, e cert că vrea să fie ea cu ea. Merg pe trotuarul celălalt, în spatele ei, până ajunge în curtea cu pom împodobit. Apoi mă întorc acasă, într-o „acasă” care a rămas doar o casă.

Va urma…

Publicitate