Cine ești?…

Continuare de la: Despre intensități

„Te iubesc în felul meu…”

S-a chinuit  două săptămâni să înțeleagă, a vrut să deschidă subiectul, dar nu l-am lăsat. A trecut, a uitat. A trecut vara. S-au schimbat sentimentele între noi. Sau s-au calmat. Am din ce în ce mai puțin timp de stat cu el și asta se întoarce, dureros, în serile în care l-aș vrea cu mine. Într-o joi în care dau și o lucrare, îmi vine ideea superbă de a merge la el. Știu că mâine nu lucrează, deci putem sta toată ziua să moțăim. Desigur, înseamnă o zi de școală, dar am totul acoperit… Îi scriu de dimineață mesaj cu ideea mea, e de acord. La ora două, cu un test pe care sunt sigură că l-am făcut perfect, mă așteaptă la poartă; îmi dă cheia apartamentului și pleacă – mai are încă vreo trei ore de serviciu. Mă simt obosită, așa că am mare noroc că stă la doar cinci minute de liceu. Cățelul din fața blocului deja mă cunoaște, iar pisicul mi se încurcă în picioare imediat ce deschid ușa de la etajul doi. Aveam de gând să fac un duș, dar, pentru moment, încui și mă fac comodă în mijlocul patului, cu motanul în brațe.
Și-a luat pisică – de fapt a adoptat-o – după ce, într-o zi, am văzut mai mulți sub un balcon, într-o cutie, fără stăpân și fără mamă, mici și miorțăiți. Toți erau negri sau albi, numai unul dintre ei era gri. După o săptămână, când ne-am revăzut, mi l-a pus în brațe, cu o fundiță verzulie la gât – cadou. Cadou pe care îl îngrijește tot el, de vreme ce ai mei nu ar accepta o pisică în casă. Acum, faptul că e vesel și îmi prinde degetele cu colții și mă gâdilă nu face decât să mă calmeze. Înainte să mă instalez aici, îmi sun mama și o anunț că rămân peste noapte la Cosmin – pentru binele tuturor și evitarea conflictelor, i-am povestit care-i treaba. Nu e mulțumită, dar nici nu comentează…

***

Am făcut paste, am mâncat, apoi ne-am ascuns sub pătură și ne-am ținut de zăpăceli – de la citit cu lanterna sub plapumă până la provocări de copii, de luat sau dat jos șosetele fără mâini – până când mă prinde somnul. Simt că-mi atinge fruntea cu buzele, dar nu am puterea să reacționez. De dimineață, totuși, îmi amintesc. Ne trezim la șase și jumătate – evident că am uitat de alarmă! – și ne bem cafeaua. Sunt pusă pe joacă. Îi pun dulceață pe nas, îi fur ceașca, fac modele pe untul întins pe felii, cânt cu lingurița în cană. Da, eu și Domnul Goe… Aș vrea să-l văd zâmbind, să intre în jocul meu, să nu mai simt că stă să ofteze la fiecare cinci minute. La șapte și jumătate, după ce aruncă un ochi la ceasul din perete, mă privește cu sprâncenele ridicate.
– Tu nu te duci la școală?
Rămân puțin blocată. Mnu, asta era ideea, să nu. Dau din cap și se oprește din mâncat.
– Ba, te duci.
– De ce?
– Că așa am zis eu.
– Stai puțin, mă revolt. Ți-am spus de ieri că nu merg la școală. De ce nu ai zis nimic? Nu am niciun caiet, nu am temele, nu am nimic. Tu glumești acum.
– Nu. Trebuie să mergi la școală.

O zice așa de sigur încât nu mai știu să protestez. Mă ridic și mă duc să mă îmbrac. Încep să cred că are un alt fel de planuri pentru dimineața asta și că nu îi convine că rămân la el, deși sunt sigură că am menționat asta de la început. Trântește farfuriile în bucătărie, iar puful gri s-a ascuns sub birou – e prea multă tensiune pentru el.
– Acuma unde te duci? mă oprește când sunt în hol, încercând să mă încalț și să-mi închei nasturii hainei în același timp. Îmi trrag umărul din strânsoarea lui și continui, fără să răspund.
– Unde m-ai trimis. La școală.
– De ce o faci să sune ca un lucru rău?
Neg din priviri. Nu voi spune ceea ce cred, pentru că lucrurile rostite devin reale. Dacă nu mă vrei aici, prea bine. Văd eu ce fac azi… Îmi iau rucsacul din colț și apuc să deschid doar puțin ușa, înainte să împingă în ea și să o trântească. În aceeași clipă, înainte să realizez exact ce se întâmplă, mă prinde de talie și mă răsucește, apoi își lipește palmele brusc de ușa din spatele meu, făcându-mă să tresar. Nu mă așteptam la asta. Sunt prinsă între bucata de metal și corpul lui, cu brațele întinse și pulsând în dreptul capului și cu o privire neagră, dură. Scap rucsacul și uit să respir. E violent. Nu știu cum să mă protejez de violența fizică – nu am trăit niciodată asta, nimic asemănător; nu știu ce să fac, cum să calmez, cum să mă protejez. Mă ustură ochii și dau drumul aerului din plămâni. Nu îmi pot lua ochii dintr-ai lui, dar simt cum mă lasă genunchii și mă împing în spate, sperând să nu cad. Cine ești? Se mișcă și mă las brusc în jos, ascunzându-mi fața în palme. E o reacție mai mult instinctuală, nu apuc să gândesc decât că trebuie să îmi feresc fața de o posibilă violență.

Pentru un minut – sau o eternitate simțită – nu se mișcă; nici eu. Îmi dau lacrimile, dar nu fac niciun zgomot. Îmi aud inima în timpane și încerc să înțeleg ce aș putea face în continuare. Mă ridic ușor și îl privesc. Are o expresie de om chinuit, îndurerat.

– Maria…

E doar o șoaptă, dar acum nu o înțeleg. Își întinde brațele spre mine și îi lovesc mâinile cu ale mele, la fel, ca instinct. Îmi spune să mă calmez, din ce în ce mai tare, dar nu pot să procesez informația. Fug în dormitor și mă urmează. Prinsă în colț, mă întorc spre el și deschid palmele în față, defensiv.

– Nu te apropia de mine. Te rog.

Face încă un pas, iar eu unul în spate, dar mă împiedic de scaunul de la birou și cad în el. Vine în fugă la mine și izbucnesc în plâns. Cine ești?…

Anunțuri

O părere la “Cine ești?…

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s