Ai ascultat toamna?

– Te-ai oprit zilele astea să asculți toamna? zic, abandonând cartea pe noptieră.

Începe să râdă. Știe că, în alte condiții, nu aș fi așa poetică. Prefer limbajul direct – e mai util când vorbești cu tot soiul de oameni. Dar în această condiție… Nimic de pierdut.

– Să o ascult? Asta mai lipsea, să vorbească. De parcă nu e de ajuns că plouă, vântură, scutură, îngheață și dezgheață…

Mda, cine se aseamănă se adună – fără pic de romantism, asta dacă nu apeși pe comutator. Îmi vine o idee și mă ridic pe genunchi. Îl gâdil, trecând cu degetele peste spatele lui, ca și cum caut ceva.

– Da’ ce faci? se amuză.

– Caut… Un buton.

Se prinde destul de repede, probabil amintindu-și de niște discuții de-ale noastre legate de asta. Îmi ridică brațele deasupra capului și vrea să mă sărute, dar mă întorc repede și mă las iar în îmbrățișarea lui, apucând cartea și deschizând-o, fără a mă putea concentra la ea.

– Dar… haide, trebuie să recunoști. „Autumn in New York” nu trezește niciun sentiment? Nici un fior? Nici măcar o amărâtă de bătaie în plus?

Pufnește și nu mai întreb de ce. În ciuda poveștii care a părut îi place, ideea de Richard Gere mai în tinerețe, pe tot ecranul nostru lat, înseamnă crimă pentru orgoliul lui de iubit.

– Te prefer pe tine printre frunze, decât pe individ.

– Bun, e o evoluție. Acum, scumpule, imaginează-ți tu că ești de mână cu mine, prin frunzele din parc. Știi? Și că eu am o umbrelă colorată cu care mă joc – umbrelă pe care mi-o tooot promiți. Și că…

– Dar…, vrea să mă întrerupă, dar mă întorc și-i pun degetul pe buze.

– Nu mă întrerupe. Și, după cum spuneam, eu cu o umbrelă. Cu cizme și cu eșarfa albastră de la tine. Și tu, cu mine de mână. Și mai gândește-te că închidem amândoi ochii și ascultăm cum murmură frunzele, cum mai cântă niște zgribulite de păsărele și cum… și cum ne bat inimile.

– E prea gălăgie în minte ca să pot face asta…

Și așa va fi întotdeauna. Ne complicăm viețile întotdeauna și nu reușim să ne liniștim suficient și să apreciem lucrurile mici nici măcar atunci când avem, într-adevăr, puțin timp „de stat degeaba”.

– Am reușit eu, azi. Pur și simplu, așteptam să cobori tu din bloc și… am simțit. Vântul. Apoi frunzele, apoi… miroasea a mare. Ca atunci, în mai, când am fost în Vamă. Mai știi?

Dă din cap că da, își amintește. Și are un zâmbet în colțul gurii, de care îmi amintesc eu, ca urmă a nopții petrecute, ca doi nebuni, pe plajă. Era frig, bătea vântul și eram complet singuri. Acolo, atunci și așa am reușit să ne deconectăm de tot.

– Bine, bravo. Și ce legătură are asta cu… ceva?

– Are, cu totul! Tu ești numai acela care stă și ascultă. Nu ești cel care se încruntă la statistici și care trimite ordine îndulcite cu „te rog” prin email subalternilor. Nu ești cel care refuză cu vehemență să avem o pisică și de care mă rog de trei luni să ieșim din casă, cu prietenii. Chiar, îi mai avem?

– Auch…

Ridic din umeri și încerc să mă întorc la povestea din pagini. Nu are sens discuția asta, poate are dreptate. Doar că… voiam liniște. Uneori mă plictisesc. El mă plictisește. Nu i-am spus-o și nu o voi face, dar… e adevărat. Când nu vrea să facem ceva cu timpul pe care-l avem și preferă să îl urmărim trecând. Oftează, apoi se dă jos din pat și deschide ușa șifonierului.

– Vrei să mergem departe?

Îl privesc ciudat. Am gândit cu voce tare? Îmi face semn să mă mobilizez și închid volumul.

– Nu, nu departe. Durează 15 minute să ajungem în parc.

– Cu traficul ăsta, nu.

– Nu a zis nimeni nimic de mașină…

Sursă foto: Mădălin Ghica

Anunțuri

2 păreri la “Ai ascultat toamna?

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s