Ajutor

E dovedit. În România, poți să mori pe stradă și nu te întrebă nimeni nimic.

Experiment: copleșită de cele 3 ore dormite într-o noapte, de drumul făcut de dimineață și de un refuz rostit fără ca măcar să asculte motivele pentru care ceream ceea ce ceream, m-am trezit pe o bancă într-un mic loc de joacă pentru copii, gol la ora 9 dimineața, plângând. Nu sunt o plângăcioasă, sau nu mai sunt, dar a fost o reacție pe care nu am putut să o opresc. Pe lângă mine, prin parc, au trecut în jumătate de oră cel puțin 20 de oameni. Niciunul nu m-a întrebat dacă am pățit ceva, dacă mă simt bine, dacă am nevoie de ajutor etc. Și, să fim sinceri, cazul meu era minor. Nu mă putea ajuta, de fapt, nimeni să-mi revin. Dar altă fată, în alt context, poate chiar avea nevoie de ajutor. Și nu se va oferi nimeni.

Ăștia suntem. I rest my case. Am crezut că nu suntem irecuperabili, dar se pare că ne mișcăm foarte greu, dacă o facem puțin spre bine, social vorbind.

Așa că puneți-vă pe speed dial persoanele importante, pentru că la nevoie doar ele vă vor ajuta; nimeni altcineva.

Weekend lipsit de supărări să aveți!

PS: Voi absenta puțin de aici, dar mă mai găsiți, în engleză, pe blogul de proiect: http://cultureandtraditions.wordpress.com

 

6 păreri la “Ajutor

  1. Din pacate, asa e! Chiar recent ma gandeam ca toti ne gandim cum sa aratam mai bine, insa uneori e in zadar. Pentru ca 90% din persoane nici nu te observa, iar atunci cand ai nevoie de ajutor e la fel… ori nu vad, ori zic „las’ ca vine altul sa rezolve”…

  2. Si eu am patit-o azi cu bunii nostri compatrioti – Sunt in acea zi nesuferita din luna – si dimineata, in drum spre munca imi era (ca de fiecare data) foarte rau, ma incovoiam de durere, literalmente si eram in spatele masinii; in fata mea – o tuta, un tip si un domn – S-au uitat toti 3 de cateva ori, tipul si-a intors vinovat privirea, domnul era turmentat sau mahmur, deci am lasat pretentiile, iar tuta…. cu T mare se mai uita, se mai juca cu gentuta, mai trecea o manuta prin par, se mai uita la unghiute…. si tot asa pana la capatul liniei. Noroc ca tipul a coborat cu cateva statii inaintea mea si mi-am mai revenit putin – poftim samariteni!

  3. Pingback: Multe ganduri, oameni, roci… | Madalina Ciucu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.