Cealalta…

Cinci. Sau mai mulți. Nici nu îmi dau seama. Știu doar că eu sunt cu el și cu ea. Pf, cât de aiurea sună…

Îl iubesc pe Ștefan de câțiva ani buni. Am reușit să nu dau nimic de înțeles multă vreme și, din câte știu, am reușit. Numai că, în timp ce el mă sună în miezul nopții să-i țin de urât când se întoarce de la o partidă proastă, eu mă topesc de dorul lui și ezit minute în șir până să dau apelare și, evident, să închid înainte să înceapă să sune. Și acum am fost chemată la o ieșire aniversară, numai că m-am înșelat: nu suntem singuri. Este, printre prietenii lui apropriați, și o altă iubită de-a lui, cam la fel de importantă – pe o scară a valorilor – ca mine, dar evidentă. Adică sunt „oficial” împreună. Îmi permit, vreo cinci minute după ce apar – într-o rochie verde, lungă, care îi captează atenția și îi face ochii să strălucească -, să mă simt iubită, să mă simt cea mai importantă. De îndată ce-o sărută s-a dus povestea. Mă simt ultimul nimic și nu îmi dau seama dacă face asta fără să știe ce simt pentru el sau cu bună știință. Inspir adânc și caut ceva de care să mă agăț. Aproape cu disperare, intru în vorbă cu un amic de-al lui, mai mult prin alianță, fiind fratele iubitei. Perfect… Pe Amalia o invită la dans, eu rămân cu amicul. Nimic rău în asta, arată bine. Totuși, ceea ce fac eu acum nu mulțumește nici pe Ștefan și nici pe brunetă. Se întorc amândoi după „It must have been love”, dar tocmai atunci îl iau pe noul meu partener și dansăm pe „My heart will go on”. Perfect pentru a crea gelozii, pentru că mă trage aproape de el și îmi las fruntea pe umărul lui. Nu simt nimic și-mi pare rău că-i fac idei greșite, dar… Scopul scuză mijloacele?

– Îmi place de tine, Ela, îmi șoptește chiar în timp ce Kate Winslet se agață cu disperare de brațul lui Leo DiCaprio, ca să nu moară singur(ă).

– Nu ar trebui, bombăn și nu știu dacă înțelege, căci mă privește puțin încurcat și îi ridic un zâmbet de copil.

Oftează încet. Pare că se prinde de ceea ce fac și nu știu dacă ar trebui să îi explic totul sau să rămână așa, în genul: Nu m-am ascuns, dar nici nu m-am învinuit. Îmi las capul iar pe pieptul lui și privesc, cu ochii întredeschiși, cum ne scanează sora lui. Nu îmi pasă, îmi e bine în brațele omului ăstuia, deși e foarte probabil să fie singura atingere pe care o capătă (și pe care o capăt). Încet, își coboară o mână de-a lungul coloanei și ajunge pe talie, apoi își lipește buzele de umărul meu drept. A înțeles sau nu?…

– Stai liniștită. Amândoi ne urmăresc, șoptește pe pielea mea. Și va veni să îți vorbească. Tresar înainte să clarifice: El.

Dau din cap și, de parcă citea gândurile, aud pași spre noi, destul de hotărâți. Îi recunosc. Mă prefac a nu ști nimic până când mă întreabă încet dacă mă lasă sau nu să plec din dans. Apuc doar să aprob, scurt, cu gâtul uscat, când Ștefan vine lângă noi și mă prinde de cot.

– Iartă-mă, se adresează lui Dan, dar trebuie să vorbesc ceva cu ea.

– Acum? intrig, fără să am curajul să-i privesc ochii, să văd cât de supărat e – de fapt, sper că e supărat și că nu mă ia la mișto, că atunci nu mai e ok…

– Da, acum.

Și, înainte să protestez, mă ia de mână și mă trage după el până în afară sălii de dans, în frig. Nu-i așa frig, dar comparând cu moleșeala din clădire… Mă opresc pe trepte, cu una mai sus decât el, și-mi încrucișez mâinile la piept. Înainte să deschid gura: noi suntem cei mai buni prieteni, nu știe că mă rănește, nu știe că-l iubesc. Calm down and take a deep breath!

– S-a întâmplat ceva? încep într-un timp.

– Nu știu sigur… Mă doare ceva, bombăne și se așează pe trepte.

Îl știu cu multe probleme de sănătate, așa că mă sperii și cobor trei trepte pe lângă el, apoi mă las pe vine, trăgând în sus de rochia lungă. Pun mâna pe genunchii săi și încerc să-l privesc.

– Ce doare?

– Nu… Înăuntru. Doare ceva când te văd cu altcineva.

Zâmbesc. Nu ești singurul care suferă. În spatele lui, în clădire, Amalia ne privește insistent. Parcă ard ochii ei.

– Ce să-ți fac? întreb.

Stă puțin fără să zică ceva. Simt nevoia să îmi îndrept picioarele, așa că mă ridic și cobor toate treptele din fața clădirii, ca să avem fețele la același nivel. Oftează înainte să spună ceva.

– Nimic. Nimic. Doar nu mă uita, Ela…

Tremur când aud cum îmi spune numele. Amalia nu mai poate aștepta și iese după noi, dar doar pe jumătate, pe ușa cu sticlă și modele din fier.

– Ștefan? Iubitule, ești bine?

El îmi zâmbește amar, a scuză, înainte să se ridice și să intre cu ea. Rămân afară, cu ochii la viața falsă din interior, cu un vânt senin care îmi scutură rochia de la genunchi în jos. Inspir adânc, dar nu mă pot mișca. Tocmai m-am descoperit…

Anunțuri

10 păreri la “Cealalta…

  1. Pingback: Cealaltă… | MWB

  2. Pingback: Ora MWB – Tu ești aceea « Andra Pavel

  3. Pingback: Ora MWB – Tu ești aceea | MWB

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s