Ziua Z

Continuare de la: La joie de vivre 

Ei bine… Nu știu ce să zic. Sunt plictisită. Plictisită spre calm. Genul ăla de stare când știi că în afara ta și a LUI, totul se mișcă fără oprire. Adică, vă dați seama? Pe lângă noi doi și-o pisică, o întreagă lume, vreo șapte miliarde și ceva, se agită prin micile lor vieți, prin micile lor case, sau marile lor case – de cele mai multe ori, invers proporțional cu mărimea sufletului. Și asta doar ca noi doi să avem liniște.

Ok, acum încep să mă gândesc și eu la nemurirea sufletului. Numai că îmi trebuie ocupație, ca să nu încep să mă întreb de ce e așa departe de ceva vreme. Cam după ce i-am făcut surpriza de ziua lui. Oare, nu i-a plăcut? Nu voia să știe de aniversare? Uf…

Din câte îmi amintesc, urmează ziua mea. Altă belea… Nu mai știu exact câte zile au trecut, sau… habar nu am. Dar îmi trebuie ocupație, m-am plictisit. Așa că mai fac din scoici coliere, brățări, cercei. Din frunze de palmier și coji de cocos diferite ornamente. I le dau prietenului nostru și îmi aduce vopseluri. Încet, încet, chiar vreau să mă reapuc de pictat. Dar va dura. Întâi, lac, să facem frumoasă căsuța. Apoi, vopseluri, ustensile, planșe. Mda, va mai dura ceva…

Important e că, de ieri, am dat de un mister. Băiatul meu lucrează la ceva, ascuns între frunze de palmier. Am ajuns întâmplător (serios că întâmplător) pe acolo și l-am auzit nervos, certându-se cu niște lemne, probabil – de vreme ce Mieunici era cu mine. Și, când l-am strigat, îngrijorată, să aflu dacă se simte bine, a ieșit repede și m-a luat în brațe. De parcă eu nu mi-am dat seama că, printre pupici și cuvinte șoptite, m-a depărtat cât a putut de locul acela. Și nici nu mai știu unde e, cred că nu-l voi mai găsi.

***

Ziua Z. Eh, sigur… N-am jurnal, am început să vorbesc cu Mieunici, de parcă el scrie după dictare. Cobor pe plajă și îl găsesc, prinzând pești.

–          Hei!

–          Ce-i? Mi-ai speriat peștii…

–          Nu contează. Prinzi tu alții. Vreau să știu ce se întâmplă cu tine.

Îmi zâmbește și renunță la arma lui de pescuit. Se apropie de mine și mă îmbrățișează, deși știe că nu-mi place când, tot ud, mă cuprinde cu brațele. Mă asigură, mai mult sau mai puțin verbal, că nu s-a întâmplat nimic, dar nu renunț decât temporar. El e omul meu, e Al meu, deci nu mă poate minți așa ușor.

***

A devenit o problemă. Houston, we have a huuuge problem. Devin depresivă, mă agit aiurea, nu înțeleg. Nu-mi mai plac sărutările, l-am lăsat să doarmă singur vreo două nopți. În a treia, vine după mine și mă prinde în brațe, așa cum stau în nisipul care acum se răcește și mă uit la apus. Când îl simt, încerc întâi, copilărește, să mă depărtez; apoi, după ce se luptă cu mine și căștigă, ajung cu fața la pieptul lui și încep să plâng. Nu mă întrebați de ce, nu știu.

–          Doar pe tine te am, pricepi? Nu pot să te pierd…

Îmi caută fața și mi-o prinde în palme. Mă simt în siguranță. Dar tot nu înțeleg de unde secreto-mania asta. Și nu mai e un orgoliu prostesc, să știu tot. Ci aș vrea să nu îmi ascundă nimic. Ca până acum. Am reușit asta în viața aia complicată – pe care mi-o amintesc în ceață – și nu reușim acum?

–         Tu vrei să știi ce fac acolo, sus? își dă seama după ceva timp în care am stat agățată de gâtul lui, fără să zic nimic, fără să pretindă ceva.

Dau din cap că da și începe să râdă. Da, știu, ce copil prostuț sunt… Dar nici el nu se lasă ușor. Adică nu, nu-mi spune încă, dar începe să mă sărute și, curând, uit de supărarea asta. Recunosc, mi-a fost dor de el.

***

Spre dimineață, stăm îmbrățișați și ascultăm valurile. Nu știu dacă vă dați seama de asta, dar nu te poți plictisi vreodată ascultându-le și privindu-le. Îmi șoptește că facem o plimbare, apoi se ridică și aproape mă ia pe sus – mi-e somn… Cumva, ajung, ghidată de el, la ascunzătoarea aia. Uau, secretul. Și totuși, nu mai e atât de… emoționant. Mi-a trecut, cumva. Mă bucur că nu vrea să ascundă, de fapt, de mine. Mă pune să închid ochii. Umblă la ceva pe acolo, nu-mi dau exact seama, apoi vine lângă mine și-mi dă mâinile la o parte de peste pleoape.

–          La mulți ani, iubito! spune pe pielea mea.

Un tobogan. Zâmbesc ca fraiera. E ziua mea și el… Oricum, EL e cel mai frumos cadou al meu dar… A muncit atâta. Un tobogan! 🙂

Articol scris pentru ORA MWB – 21.14

O părere la “Ziua Z

  1. Pingback: Apel pentru un catel | Madalina Ciucu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.