Ploile

Nu vin ploile. Nu vin să spele lacrimile care s-au uscat pe obrajii mei azi-noapte. Nu vin să ascundă în pământ cuvintele rele pe care ni le-am zis într-o seară, ca doi oameni obosiți care și-au reproșat lucruri neadevărate, lucruri care de fapt nu contează. Nu vin ploile, să umple pustietatea din zilele în care abia ne vorbim. Nu vin, să mângâie umeri dezgoliți, într-o dimineață aromată, în care mă pierde răsăritul în leagăn.

Să vină să ne prindă pe stradă și să avem o singură umbrelă, mică, pe care am încercat eu să o modific – să-i imprim un casetofon – și prin care pică, din când în când, câte-o lacrimă pe buzele mele. Și mă săruți, ca să „guști ploaia”. Să vină când suntem singuri acasă la mine, cu tunete și fulgere, ca să mă pot ascunde de ele în brațele tale. Să vină în ziua aia în care iarba e verde, să mă lași să mă descalț și să… Știi? Să-mi cânți tu și eu să mă învârt cu mâinile-elice; exact ca frunzele pe care le vom urmări apoi, toamna, căzând leneșe din pomi. Să vină, ca să ne plimbăm cu umbrele mari și să le ținem pe post de baston, în loc să le desfacem deasupra ochilor plini de vise.

Să nu vină ploaia când te aștept în gară. Să nu vină, când stau pe bancă în parc și îmi imaginez că te am în brațe și că împletesc vorbe în părul tău. Să nu vină, când te știu între două locații, pe un drum în care eu nu am încredere. Dar să vină când te vreau lângă mine, în pat, să încălzești pătura. Să vină, când ne e prea bine ca să ne dăm jos, deși e deja prânz și telefoanele bâzâie constant, jos, la capul patului, ascunse în papucii de casă.

Să vină ploile. Am nevoie de ele ca de aer. Am nevoie de ele ca de tine.

Foto: http://emilysianhart.deviantart.com/