Ți-aș spune că…

Articol înscris la BlogPower 19. Tema aleasă de câștigătoarea ediției 18, Simona, este:

Ți-aș spune că… Pe cine ai vrea să întâlnești? Ce cuvinte ar curge între voi? Cum v-ați despărți?

Dacă ți-aș spune că… Dacă ți-aș spune că te iubesc? Dacă ți-aș spune că te vreau, ce-ai mai spune? Ai mai spune ceva? Ai mai respira? Ai mai putea să zici că nu vrei, că nu trebuie, că nu simți?

***

Vreau să-l întâlnesc pe el. Pe acel EL pentru care s-au scurs atâtea nopți pe pernă. Și să-l simt odată. O singură dată măcar, al meu. Și apoi se poate sfârși totul. Pot să mă trezesc a doua zi și să spun: „A fost cel mai frumos vis!”

***

„Mi-e dor de noi. Hai să ne vedem.” Un mesaj la care nu știu dacă să răspund. Îl uitasem. Trecuse. Puteam să-l văd și să fie totul în regulă. Și acum apare mesajul ăsta. Nici nu cred că-i de la el, de fapt. Cine știe ce idei mai are prietena lui scumpă? Așa că, deși îmi tremură picioarele și nu pot să dorm, cu gânduri și planuri, nu îi răspund. A doua zi, la ora lui de trezire, îl sun. Dacă îmi vorbește el, cu vocea lui, îl cred. Însă nu prind decât un ton, care e la fel pentru toate vocile… Un ton de ocupat. Și mai sun odată. Și încă odată. Și… Renunț. La o oră, primesc un alt mesaj. „Te rog, spune ceva. Măcar că nu vii, dar spune.” Nu răspund nici la asta. Poate nu e el. Chiar cred că, după atâta vreme în care am trimis mesaje fără să fiu recepționată, nu trebuie să mai fac greșeli din astea. Și toată ziua mă uit la cele 10 cuvinte și 39 de litere, plus 4 semne de punctuație, și mă uit degeaba… Nu pot înțelege din doar atât dacă e vorba lui, dacă e felul lui de a scrie. Spre seară, înainte să adorm, îl sun încă o dată. De această dată sună, dar nu îmi răspunde. Bine… dorm.

Dimineață găsesc un alt mesaj, trimis la un sfert de oră după apelul meu de noaptea. „Uite, te aștept de dimineață. La și jumătate, nu? În fața blocului tău.” Așa că fac tot posibilul să plec de acasă la și zece minute. Nu-mi pasă. Dintr-un orgoliu rănit de mult, nu mai vreau să fac greșeli, să pic de fraieră.

Așa se desfășoară zece zile. Mesaje tentante cărora nu le răspund, apeluri pe care nu le vede la timp. Mesaje scurte și care par greșite pe facebook, pe „wall”, și… atât. E luni, iar. Nu mai rezist. Îmi scrie: „La hotel. Camera 105. Ultima dată când îți scriu.”. Îmi fac curaj și mă duc, imediat ce văd mesajul. Fie ce-o fi…

***

– Ce vrei? șoptesc.

Stau de zece minute la intrare, sprijinită de ușa pe care tocmai am închis-o în urma mea. El e pe pat, cu coatele sprijinite pe genunchi și capul în palme. E singur. Este El.

– Ce vrei? De ce îmi faci asta? De ce acum? De ce așa, nesigur, să nu știu dacă vorbesc cu tine sau cu…

Tac. Inspir adânc și realizez că aproape plâng. Închid ochii și mă las să alunec de-a lungul ușii. Îi aud respirația și mă sperie că e prea agitată.

– Ce vrei să fac? Nu pot să mi te scot din cap. Nu pot…

– Acum?

– Mereu…

– Și în tot timpul în care eu îți recunoșteam ca o fraieră totul? Și atunci?

– Mereu.

– Și de ce nu ai vrut să recunoști?

Oftează. Nu îmi va răspunde. Nu va vrea. Se întinde pe cearșaful bej, cu fața spre tavan.

– Nu vreau să te pierd, înțelegi? șoptesc mai mult mie.

Mă ridic de aici și mă așez jos, în aceeași poziție lângă el, la marginea patului. Se întoarce pe burtă, ca să aibă fața la douăzeci de centimetri mai sus de a mea. Zâmbește. Nu știu ce formă au buzele, dar ochii îi zâmbesc.

– Nici eu nu vreau să te pierd, spune încet și îmi conturează fața cu vârfurile degetelor. Mă gâdilă.

– Te iubesc.

– Mereu. Știi asta? Nu pot fără tine. Măcar să-ți știu avatarul acolo, sau numărul în agendă. Nu contează cine e cu mine sau unde sunt…

– Nu-mi mai spune. Deloc. Nimic. Hai să fie doar clipa asta.

Zâmbește. Îi mângâi buzele. Îmi prinde palma și mi-o sărută. Nu doar odată ci… mereu. Îmi acoperă palma cu respirația lui. Ne uită timpul, așa, pierduți unul în ochii celuilalt. Când îmi sună telefonul, bâzâind în buzunar, mă trezesc.

A trecut clipa… Mă ridic și îmi imită gestul. Ne privim fix – mai are sens vreun salut? Vreun cuvânt? Nu o să fim noi niciodată… Sunt prea mulți împotrivă. Mă ridic pe vârfuri și îi ating buzele cu ale mele. Nu face niciun gest, doar mă lasă să imprim o durere în el. Mă întorc și ies, fără un cuvânt. Închid ușa și rămân acolo, de partea cealaltă.

– Te iubesc. Ești, vei fi al meu pentru totdeauna.

Înscrise în… mărturisiri:

Anunțuri

27 de păreri la “Ți-aș spune că…

  1. Pingback: Intalnire cu dragostea | Losty88′s Blog

  2. Doamne, Andra, ai deschis totul asa de bine, incat ma vedeam eu acolo, langa ei doi, ca un observator. Bravo! Nici nu ma asteptam la altceva.>:D<

  3. Superb ai scris.. ma regasesc in multe dintre cuvintele tale. Fugim mereu de trecut dar uneori se intampla ca el sa ne prinda din urma. Si sa il iubim pentru asta. Felicitari!

  4. ei, eiiii… ia te uită la ea! 😀 place lui psi mult… tehnica dialogului impresionantă la tine. cum vezi nu scriu nimic on topic… dar adevărul este că vă admir pe voi, cei care ştiţi să scrieţi un dialog aşa cum trebuie…

  5. Pingback: fără zahăr

  6. Pingback: Cadru sihastru denumit optimism | Ratzone's Blog

  7. Pingback: Blog Power 19 VOT! | | mostwantedblog.orgmostwantedblog.org

  8. Pingback: Blog Power 20 | | Most Wanted BlogMost Wanted Blog | dincolo de bloguri vorbeste viata

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s