Ce-a fost frumos

Ora MWB: 21:14

„Uită și rămâi cu ce-a fost frumos.” E greu să crezi că nu e doar o utopie.

***

– Vii?

– Vin.

– Mi-ești dor.

– Vin…

***

Îl aștept. Nici nu mai știu, minute sau ore, de când sunt aici, în holul blocului. Și stau… Mă știu deja toți vecinii, îmi zâmbesc și mă întreabă chiar dacă vreau o haină, să nu-mi fie frig. Mă uimește politețea lor. Puțin, dar mă uimește. Dar pașii lui, coborând treptele, mă fac să uit toate conspirațiile. Îmi face semn din privire și ies înaintea lui, apoi fac stânga pe trotuar și pornesc singură pe străduțe. Îl aud, la câțiva metri în spate. Merge în același pas. Nu știu de cine ne ferim, dar ne ferim… Îmi sună telefonul și deschid mesajul primit: „Hai la hotel. Camera 102.” Zâmbesc unui ecran digital și continui să merg, fără a da semne că ne cunoaștem. Într-un timp, se pierde, dar încerc să nu reacționez și să-mi urmez drumul. Camera 102, recepționerul mă cunoaște deja. Doar zâmbește și îmi spune „o seară plăcută”. Da, sper și eu.

Urc pe scări – nu știu de ce simt nevoia să trag de timp – și intru în cameră. E altfel decât cea în care am mai fost până acum. E un fel de lila, mai caldă parcă, mai plăcută. Dau jacheta jos, mă așez pe pat și… aștept. Mi-e dor de el.

***

– Atât? Nu mă mai iubești, dintr-o dată?

– …

– Da, tăcere. Nu știu ce reguli aplici, dar sunt haotice…

– Regulile nu, mintea mea…

***

Am ațipit cred. Mă ridic, puțin amețită, și îi văd ochii roșii, stând pe jos, sprijinit de perete. Mă sperii.

– Ce s-a întâmplat?

– Vrea să divorțăm, bombăne. Nu o pot lăsa să divorțeze de mine. O iubesc.

Auch… asta mă doare ca naiba… Însă i-am promis că îi sunt prietenă înainte să-i fiu amantă. Dar.. plânge. Nu l-am văzut niciodată așa. Mă privește palid și, când îi surâd, începe iar. Mă las în genunchi și îl prind în brațe, legănându-mă ușor și mângâindu-i părul. Ca la copii mici, dar nu știu altă metodă.

– Nu o pot pierde, înțelegi? mormăie cu lacrimi, cu fața în bluza mea și strângându-mă tare cu mâinile. Nu pot…

– Atunci du-te la ea…

Mă doare tot. Dinăuntru în afară, totul. Nu îl pot vedea în starea asta, e prăbușit. Nici că-l las nu-mi place, deloc. Dar… trebuie. Probabil singurul lucru pe care-l fac bine pentru el. Poate singurul…

– Asta veneam să-ți spun… că mă duc la ea.

Știu, fir-ar, știu. Am simțit. Am simțit…

– Vrei să plec acum?

Dă din cap că nu, puternic, cu lacrimile atârnând pe gene. Mă trage și mai aproape de el și murmură: „Nu acum, nu acum, nu încă…”

– Bine, nu acum. Nu plec… Dar hai în pat, o să răcești.

Se ridică brusc și trebuie să-l susțin, să nu cadă – a amețit; nu e băut, de asta sunt sigură. Îl așez sub pături și îl învelesc. Mă pun și eu lângă el, dar peste lenjerie – nu-l mai vreau aproape, trebuie să mă depărtez. Doare de parcă se pierd bucăți din mine, dar… Îi sunt a lui, o știe. Poate face orice cu mine…

Publicitate

5 păreri la “Ce-a fost frumos

  1. Pingback: Catari, goruni şi filme! « Hidalgo

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.