Misiune III – Ascultă

Partea a treia, drept cadou, ca să vă fie absența mea mai ușoară (uf, ce mă alint, nu? :D )
Continuare de la: Misiune II - Uită!

E liniște. Știți liniștea aceea în care chiar simți… calm? Îmi amintesc de nopțile de la bunica, iarna, acum mai bine de douăzeci de ani, când trosneau lemnele în sobă și se auzeau pașii bunicului prin zăpadă, scârțâind molatic. Așa e acum, deși pașii sunt ai oamenilor cazați în hotel, iar lemnele îmi sună doar în minte. Respirația lui, relaxată, mă calmează.

– Ce s-a întâmplat de fapt mai devreme, la bar?

Vocea vine de departe. Mă uit la el, însă privește ocupat umbrele pe care ventilatorul le lasă pe albastrul tavanului. Eh, na, ce să spun…

– Cine era chestia aia agitată? bombăne și îmi mângâie mâna, aproape ca un vânt călduț.

Aș râde de „chestia aia agitată”, dacă nu m-ar prinde fiorii, pe coloană în sus. Totuși, în spatele vorbelor, stă un gând pe care îl citesc destul de bine. Sau îmi place să cred că încă îl citesc, deși nu a recunoscut niciodată și nici nu o va face curând.

– Care-i faza? Ne-am tras-o și deja ești gelos?

Urăsc să vorbesc așa. În viața mea privată – din nou, dacă-mi permit să o invoc – nu vorbesc vulgar. Asta nu înseamnă că nu știu să vorbesc vulgar și nici că voi retrage ceea ce am spus. Mă enervează că încă mă consideră o copilă și că își permite să fie gelos.

– Te uitai la el de parcă l-ai fi urât, continui. Acolo, afară.

Se supără și se întoarce cu spatele la mine. Bine, cum vrei. Dar tot reacție de copil e și asta.

– Pe Mathew? Hm… De ce l-a urî pe unul care mi-a omorât partenera, în Mozambic? Ai și tu dreptate. Chiar ai impresia că l-ai agățat la întâmplare, nu?

Ce dracu’ zice acolo? Partenera, Mozambic? Mathew cel cu gură mare? Și nu, nu era la întâmplare, îmi fusese indicat să îl aleg pe el. Dar tocmai pe el, din tabăra adversă? Sau, oricum, nu din această tabără. Dacă e adevărat și mi-a fost jucată povestea asta? Știu că nu sunt prea iubită de cei mari. Dar asta e compromiterea lor, odată cu mine. Sau nu și am reușit doar să mă arunc singură în capcane. Bravos… Plus că ce-mi spune el doare. Cel cu care am fost eu pentru câteva zile pasionale – nu și profunde, totuși – e cel care a pricinuit multe coșmaruri celui pe care m-am forțat jumătate din viață să nu-l iubesc. Simt că îmi mușc buzele când se întoarce spre mine, dar nu îmi blochez reacția de data asta. Trebuie să zic ceva…

– Îl știi? Adică… Nu aveam cum să știu, îmi pare…

– Îți pare pe dracu’! mă întrerupe brusc și dur, când aproape simțeam o lacrimă în gât – da, în gât, în imposibilitatea de a respira normal. Nu are cum să-ți pară tocmai pentru că nu știai. Și pentru că nu știai, nu e treaba ta să te scuzi. Măcar ți-a tras-o bine zilele astea? N-aș zice, la cum ai sărit pe mine.

Sunt frustrată. Acum, da… Pentru că întinde o coardă care e deja fragilă. Și normal că-l duce iar gândul la sex; să-mi mai zică mie vreodată că el doar îmbrățișări… Dar nu știam… Nu pot. Nu… Fir-ar. Trebuia să fac calculele de două ori înainte. Dar nu, eu și credința mea prostească în bine și rău.

Nu am timp să plâng, nici să-mi treacă, atunci când îmi atinge obrazul cu degetele, surprinzător de fine, desenând parcă flori pe pielea mea.

– Mă iubești, așa e?

Reprim orice reacție. Naiba știe dacă te iubesc? M-ai torturat atâta, incitat și excitat, acum zece ani, când habar n-aveam de iubire sau de sex, încât, văzându-te… Da, probabil te iubesc, constat aiurea, într-un colț gălăgios al minții, și înghit în sec. Nici pulsul nu e cum ar trebui, dar deja nu mai contează. M-am expus, din nou.

– Da, cred că mă iubești dacă te-ai expus în felul ăsta, constată și simt, o clipă, că mi-a citit de-a dreptul gândurile. Apropo, arma aia e bună de expoziție la jucării.

Râde zeflemitor și mă amuz și eu, mai mult în interior. Arma aia e doar pentru a induce în eroare. Pot să mă apăr și fără ea – dar nu de el; nu așa și în niciun caz acum. Se așează brusc peste mine, cu o expresie de „mai vreau” care nu-i vine bine. Nu e în firea lui să ceară; mai degrabă să pretindă.

– Uite, dragoste – ei, hai, asta-i prea mult! – cred că m-ai stârnit destul de mult ca să mai… vreau o dată.

Are o ezitare în a cere asta? Ceva e în neregulă și o simt în tensiunea cu care îmi atinge buzele cu ale lui. Aud un fel de „poc” de afară în clipa de dinainte să-i simt gustul, mai mult în aer decât pe limbă.

– Gata, a trecut.

Ce-a trecut? Pentru ce te-ai pus în fața trăgaciului, să mă aperi? Cine pe cine a împușcat adineauri? – da, amortizor, dar tot am auzit.

– De ce ai făcut asta? șoptesc, nu știu dacă furioasă sau doar speriată.

– Nu ar fi prima dată.

Îmi pune degetul pe buze și șoptește al lui „Shhh” tocmai când voiam să mă uimesc. Nu e prima dată? Adică?…

– Acum doi ani, în Zimbabwe, ai scăpat, nu-i așa? întreabă și nu-mi pot reține surprinderea; de unde și de ce știi?

– Adică, ai fost…

– La vreo două sute de metri de tine, completează ceea ce nu pot eu exprima. Des. Tu mă vezi după zece ani, pe când eu…

Pe când tu, fir-ai, m-ai văzut și aproape m-ai simțit. Iar eu credeam că te-am pierdut. Mereu, pentru totdeauna…

– Mi s-a sugerat că aș avea un înger păzitor, dar am crezut că e cineva dintre ai mei, recunosc slab, întrebându-mă care or fi de fapt ai mei.

– Dintre „ai tăi”, cum le zici tu, sunt și eu. Nu întreba. Ar trebui să și dormim două ore.

– Uf, bine… dar spune-mi măcar cum e cu lunetistul de adineauri; dacă mai…

Dacă mai e, sau nu mai e, sau cine mai e…

– Nu mai. Sau mai. Mai am eu doi oameni afară, ei l-au scos din joc; și probabil au și înregistrat tot ce s-a întâmplat în camera asta, dar e pe mâini sigure, zâmbește, pe când eu simt că mă înroșesc și mă întorc, defensiv, cu spatele la el.

– Acum dormim, spun.

– Da, dormim, vis… Nu mi-ai spus dacă mă iubești.

– Așa e, nu ți-am spus, zâmbesc peretelui, apoi închid ochii. Sunt sigură, voi fi încă o dată în siguranță.

***

– Flavian, ne trezim și noi azi?

Sunt deja în picioare, îmi caut hainele. Mi-e milă să-l trezesc, mereu mi-a fost, când știu cât și cum doarme, dar trebuie. Strânge ochii și oftează, supărat de soarele ce nu-i dă pace.

– Mda. Dacă dai pupu, spune răgușit și se întinde, așteptând. Și dacă-mi spui ce-ai visat.

Aham, sigur.

– Fie, spun și-l pup, copilărește, pe vârful nasului. Nu-i convine și mai că îl aștept să se pisicească, așa că-l iau din start cu un „Hai, pisic, avem treabă” și mă privește ciudat. Sus!

– Mmm, hai să mai stăăăăm.

Se întinde, chiar ca o mâță, vrând să mă prindă în brațe și îi scap destul de ușor. Niciodată nu mi-a plăcut când a făcut asta. Dar, dacă mă gândesc, la ce ne grăbim?

– Da, nu prea avem treabă, recunosc și mă bag înapoi între brațele lui. Am totul pe un card de memorie; ți-l dau și gata. Doar nu credeai că stau să memorez, sunt planuri întregi de data asta.

– Presupun, mormăie și mă trage mai aproape de el. Sunt tot goală, iar pentru asta puteam ghici replica ce urma: Te vreau, Eva! Începem și ziua asta frumos?

– Să crezi tu. Poate o dată la zece ani e cam des. Deși… e prima dată.

Mă întorc spre el și încerc să-i dau de înțeles că vreau să termin misiunea și să plec. Mă doare prezența lui; mă doare viitoarea absență a lui. Se ridică în fund și îi urmez mișcarea. Îmi ia mâinile între ale lui și mă sperii – nu mă cere în căsătorie, pentru Dumnezeu!

– Să-ți spun. Taci, asculta, apoi poti sa vorbesti. Sa nu ma intrerupi. Nu e nicio misiune. Am pus pe drumuri opt oameni si o echipa de tehnicieni numai ca sa te vad. Stiam ca esti aici, stiam ca esti cu Mathew; ti-am zis ca mi-a omorat partenera in Mozambic. Asa este. Dar acum e cu noi, cu mine. Reactiile alea de afara au fost un teatru ieftin. Mi-a zis ca te vrea, ca parte a intelegerii. Te-a avut. Nu eu am hotarat. De atunci lucrurile au luat o alta intorsatura. Te urmaresc de patru ani, dupa ce ai plecat din Hong-Kong. Stiu ce ai facut atunci, nu ma intereseaza, nu sunt pe contraterorism. Ca si tine, poti sa spui ca sunt mercenar. Nu sunt loial, lucrez pentru cine da mai mult la un moment dat, dar niciodata nu am schimbat taberele in timpul unei misiuni. Nici cand mi-au ucis a doua sotie – da, stiu ca nu stiai. Te-am urmarit sa am grija de tine si sa te fac pierduta cand era sa o patesti. Mozambic, Afganistan, Zimbabwe, a fost mana mea, direct sau altfel. Sa zicem ca am o gaura de timp de doua saptamani, si… imi fac un capriciu; sau imi implinesc un vis. Stiu ca orice as spune, nu ma crezi. Ar fi fost suficient sa-mi dormi in brate ca atunci la “marea revolutie”. Tu ai inceput – nu, nu te acuz, Doamne, stii ca nu am facut asta niciodata. Suntem mari si prea vaccinati.

Spune totul prea repede. Nu am timp decât să simt degetele lui peste urma de glonț de pe umărul meu drept; da, suntem vaccinați. Prea.

– Te inteleg. Incearca sa ma intelegi si tu. Daca nu… asta e. Stii ca e posibil sa nu ne mai vedem iar cativa ani. Dar acum, aici, am fost cu tine si numai unul cu altul. Gata, am terminat, acum cearta-ma – zice și zâmbesc încet.

Uf, cum să-i spun?…

– Știu. Știu tot, Flavian. Tu încă… mă crezi copilă, încă vrei să mă protejezi. Bine… Mai devreme a fost util – nu pot să cred că nu văzusem că sunt țintită – dar sunt, cum spuneai tu, om mare…

– Copil mare – altă expresie… – am tânjit după tine. Nu așa, ca adineauri, aia e vax. Doar că sufletul nu există fără recipient.

Mda, știu. Niciodată nu a existat, știu, deși nu a recunoscut până acum. Îmi las privirea în jos, ca să reprim o lacrimă. Inspiră adânc și se așterne tăcere… Ce mai e de zis?

***

 

– Surioara ta ce mai face?

Mă opresc și îl privesc o clipă, doar una. Mergem de mână, prima oară în viața noastră, spre feribot. În mașină, până aici, nu am vorbit mai deloc. Dar nu a fost ciudat. Tăcut. Am vorbit prin gesturi. I-am atins mâna, pe schimbătorul de viteze, de fiecare dată când voiam să-i zâmbească inima. Atât.

– Nu vorbi de ea, nu-ți dau voie, spun aproape dur. E bine, punct. Ai încercat să dai de mine prin ea, de câteva ori. Nu trebuia. O pui în…

– Taci, mă întrerupe dintr-un discurs pe care l-am mai zis cândva. Dragoste, pentru mine sunteți la fel de importante, recunoaște și tot ce sper e că nu importantă cum îi sunt eu, amoros… E tot ce mi-a rămas din tine, oftează.

Da, știu. Știu tot. Simt. Și știu cum e.

– Deja mi-e dor de tine, șoptește și mă trage lângă el. Îmi sărută palma, într-un gest rupt din poveștile noastre. Îmi strânge degetele în pumn și mă roagă să-l păstrez pe el, acolo. Mă încordez – nu, nu promisiuni!

Urc pasarela, fără să mai spun ceva, fără să mă uit la el atunci. Sus, la balustradă, mă sprijin spre exterior și șoptesc un „Te iubesc” pe buze. L-am pierdut. Probabil de tot. Cine știe dacă va mai putea să mă urmeze în misiuni? Acum voi fi atentă, să-l văd, să mai fur clipe. Dar nu știu ce voi face de acum, dacă rămân acolo. Totul e confuz…

O lacrimă îi cade de sub ochelari și îmi transmite, prin semne, o promisiune.

„Până data viitoare…”

8 păreri la “Misiune III – Ascultă

  1. Pingback: Felicitari si mini tablouase pentru 1 si 8 martie | Madalina Ciucu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.