Misiune II: Uită!

Continuare de la: Misiune I: Fii obiectivă!

Răspuns la provocare și fotografie: Revedere II: Iureș

Intru în cameră fără să privesc în urmă. Vino, haide… Vreau să văd cum reacționează. E parte din joc. Un joc pe care îl știu că e joc… Știu că nu e o misiune adevărată asta. S-a dat de gol superiorul meu, fără să intenționeze, fără să-și dea seama că am înțeles ceva ce el nu a vrut să spună. Nu știu exact ce e asta, dar nu-i misiune. Sunt prea multe lucruri care nu își au sensul. Am fost lăsată cu Mathew, locul de întâlnire e prea expus, eu am primit instrucțiuni destul de vagi. Plus că informațiile sunt stocate fără prea mult interes pentru siguranță. Acum, văzându-l pe Flavian, totul devine și mai evident și îmi licăre toate indiciile in minte, într-un fel de: „Vezi?! Vezi acum?!” Și dacă ce cred eu e adevărat, e un joc. Nu mă voi lăsa jucată mai mult decât am făcut-o în lumea reală, mai mult decât l-am lăsat să o facă. Mă mint că puteam controla ceva. Când colo, apoi am înțeles, el se putea juca cu mintea mea cât de mult voia; nu cred că a vrut-o, pentru că încă sunt capabilă să mă descurc și fără să îl am lângă mine. Dar nu și în noaptea asta…

Undeva pe hol, se trântește ușa și mă blochez, cu mâna în poșetă. Stop! Altcineva, o altă femeie, iese cu nervi dintr-o cameră alăturată. Ok, calm… Prima reacție blocată, sunt veselă că am reușit. Și că reacția lui e mult mai evidentă decât a fost a mea. Îl derutez?…

– Haide, vino, nu te mănânc, îi spun cuvinte pe care mi le tot zicea el, demult. De tot! continui cu ceea ce sublinia de fiecare dată când făceam pe inocenta. Ți-aduci aminte?

Probabil își aduce. A fost o primă dată. Prima dată când am dormit la el. Și, da, ar trebui să își aducă, mai ales pentru că vreau eu să își aducă. Nu e genul care să uite, niciodată cu mine. Ce vreau eu să fac acum cu el e incorect și îmi poate întoarce asta în favoarea lui oricând. Vine lângă mine, se pune în fața mea mai exact, cumva în dreapta ușii, în partea opusă încuietorii. Scot cartela din poșetă, calm. Spune ceva!

– Mda, haide… M-ai stârnit destul. Ce vrei? Dă-mi info…

– La naiba, îl întrerup, enervată dintr-o dată și ironică, tăioasă, ca să-l provoc. Chiar nu pricepi? Acum ești mare și prost, brusc?

Nu-l las să zică nimic. Deschid și intru, trecând pe lângă el. Mă urmează. Hai, acum ce faci?… Trântesc ușa și-l lipesc de ea. Îl sărut și, fir-ar, mâinile lui stau exact unde nu trebuie. I le direcționez acolo unde – sigur – le-ar vrea. Dau lenjeria la o parte, impunându-mi să nu fiu pudică, să uit ce eram cu el mai demult și să fiu ce am fost învățată să fiu. Obiectivă. E doar o misiune. E misiunea mea de acum să îl seduc și să aflu ce e toată povestea asta. E surprins, tresare când mă atinge. Eh, da, lasă… Am impresia că-i pot citi gândurile. Îl cunosc suficient, cunosc mentalitățile. Iar el, în situația asta, parcă-i cu gândurile în afara minții. Sex terapeutic, mai credea într-un timp că ajută. La fel și faptul că femeile sunt adesea unealtă sexuală. Și eu sunt, acum, deși nu chiar acum. În ceea ce fac, mai mult sau mai puțin silit, sunt, am fost. În noaptea asta, voi folosi pretextul unei misiuni incerte pentru a fi pentru mine femeia care nu mi-am permis a fi acum ceva ani.

În final, preia controlul. Mă întoarce cu fața spre perete, dar nu-l mai simt, așa că mă dau înapoi, cu mișcări suficient de provocatoare încât să-l stârnesc. Sau să stârnesc?… Da, mai mult pe mine, simt. Îi prind ceafa, ducându-mi mâna în spate, și îl trag spre mine până îl pot săruta, așa întoarsă cum sunt. Simt că-mi dă rochia jos – ducă-se! Nu m-a văzut niciodată goală. Și, nu știu de ce, dar e mai atras de farurile mașinii care pleacă din parcare acum, luminând mai mult decât necesar camera noastră. Diversiune, să nu intre prea mult în starea asta? Schimbăm tactica atunci, vreau să mă joc. Mă întorc cu fața la el și încerc să-i desfac nasturii cămășii, deși mi-e cam greu. Îmi tremură mâinile și-mi bate inima, de parcă sunt încă o virgină cu idei de feți-frumoși. Revine la realitate și, după ce înțelege ce vreau, o scoate brutal de pe el. Ne lăsăm să alunecăm, eu prinsă între el și peretele rece, iar el urmându-mi corpul care se scurge încet spre podea, aproape de pat.

Cu o mână e încă acolo, jos. Pe cealaltă o are aproape de fața mea, deși doar un deget se plimbă alene, cald, pe buza de jos. Încă o dată, fac ceva ce în viața mea privată nu aș fi făcut – mai am așa ceva? Mai am dreptul să o invoc măcar?… Îmi depărtez buzele și îi prind degetul, mângâindu-l cu limba. Simt tensiunea care emană din el. Asta nu eram eu. De zece ani, Eva cea copilă a devenit un agent operativ care e dispus să joace până la final pentru ceea ce vrea. Și, cum ceea ce vreau acum e doar pentru mine, am să joc cu toate armele. Haide, dă-l încolo de preludiu! Avem un deceniu în urmă de preludiu. Îl trag aproape, foarte aproape de mine, îmi simt sânii presați de pieptul lui, nici nu contează prea tare că începe să doară. Își împletește degetele în părul meu, întâi încet, apoi violent, și mă întoarce cu fața în perna de pe marginea patului. Expusă, și la propriu și la figurat. Cu fundul la înaintare, goală ca perechea lui Adam, cu spatele neacoperit – pentru că, orice aș face, o parte din mine e tot agent. Îmi lipește o palmă peste fund și mă abțin să-l înjur, sau să-i spun să o facă mai repede, sau orice altceva. Scot un geamăt, care îmi pare mai mult uimit decât orice altceva aș fi intenționat. Sunt cât se poate de imobilizată și aș țipa de nervi pentru că niciodată, dar niciodată, nu am fost pusă în situația asta la antrenamente. Așa că sunt incapabilă să reacționez. Fir-ar!

Se apleacă peste mine; îmi simte frustrarea și acum e deja un joc primar – stăpânul și supusul. Îmi cuprinde gâtul cu o mână și, deși nu strânge, rămân fără respirație. Șoptește un „nu asta ai vrut?” cu ură, de parcă îmi face mie un favor, fără să-l vrea neapărat, apoi îl simt, în final, în mine. Și îl urăsc, și sper să nu mă lase așa, și mă simt rușinată că sunt expusă, fără apărare. Și e necesar, după tot ce-a fost între noi acum ani, tot ce revine acum din cutia cu amintiri înnegrite de antrenamente și de misiuni în care m-am simțit doar o unealtă.

– Să nu te pună dracu’ să te oprești, șuier dintr-un masochism pe care îl voi regreta mâine la prima oră, dar pe care îl susțin, începând să mă mișc după el.

Se pierde, e pe „automat”. E atent la tot ce se aude pe afară, sirenă, uși, lumini. Eu reușesc să simt mai mult pe el decât ce e în afară, deși reperez mintal arma și știu și unde a căzut a lui. Mă întorc cu fața la el; are privirea departe, deși se uită la mine. Nu mă vede. Asta nu mă oprește pe mine să simt. Îmi înfig unghiile în pielea lui – reacție involuntară și, fir-ar, imposibil de blocat. Nu fugi! Îi strig în minte și îl trag iar, înapoi, la mine, în mine. Nu, măcar o noapte. Măcar noaptea asta…

 

***

Timpul trece fără să simt. Nu se mai măsoară în minute, ore, ci în bătăi de inimă, respirații fierbinți pe pielea strălucitoare. Și în clipe de siguranță. Am învățat, în orele astea petrecute împreună, să nu mă mai tem de el, să mă simt protejată. Așa cum spera el să mă facă să mă simt acum zece ani, când îi dărâmam orice teorie cu o puritate inocentă, în care credeam, atunci, uneori.

– Iubește-mă, atât, doar acum, o dată în viața asta, fii doar pentru mine!

Nu știu ce-mi vine cu asta. Simt că oricum nu am nimic de ascuns, cu el în mine și în jurul meu. Îmi simt lacrimile curgând. Mă ține în brațe acum, am fața ascunsă în umărul lui. Lacrimile se scurg de pe obrajii mei, pe pielea lui. Mă simt atât de rău și atât de bine, sunt ca pe sfoară. Știu că mi-e echilibru acum și mai știu sigur că nu va mai fi imediat ce ne depărtăm unul de altul. Plâng cu sughițuri și îl strâng tare lângă mine. Măcar puțin, fii doar al meu!

Fir-ar să fie! Sunt slabă! Nu pot fi slabă în halul ăsta. Nu pot să mai plâng! Mă trezesc mușcând din umărul lui, furioasă. Nu, nu asta trebuie! Nu e vina lui. Eu l-am provocat. Îmi redirecționez furia, pe care de obicei o tratez cu niște ture de alergare până rămân fără respirație, spre buzele mele și le mușc cât de tare pot. Nici nu mai simt ceva…

– Nu, dragoste, dor! Nu-și fă rău, nu ai voie…

Da, nu am voie. Niciodată nu am avut voie, am fost prinsă între „trebuie” și „nu ai voie”. Simt sânge în gură și realizez că buzele mele protestează mult prea rău. Mă opresc din asta, în schimb încep iar să plâng. Se ridică puțin deasupra mea și îmi prinde fața cu mâinile. A mai făcut asta odată, demult, când a vrut să mă sărute și ceva l-a reținut. Îmi atinge cu buzele toate lacrimile, încet, încet. Ele nu se opresc să cadă de sub pleoape, iar el are răbdare să le usuce pe toate.

– Nu, pasiune, shhh… Dă-mi mie durerea, pot să o ard.

Uf, da, știu, cuvintele noastre. Vechi și, acum, din nou vii.

– Lasă-mă să te scap de ea, spune de parcă s-ar putea asta cu adevărat. Te-am iubit, știi… Nu a fost să fie.

Mai are să spună „poate” și am rezolvat dilema. Vorbe care nu-l caracterizează, rece, dar îl simt ca „al meu”, cum era doar cu mine.

– Dacă am putea, acum, Eva dragă, să…

Nu, taci! „Dacă” acela e oribil, pentru că e un fel de „poate” mai puțin promițător; mult mai puțin.

– Nu s-ar putea, doar știi. Nu s-a putut atunci, acum cu atât mai puțin. De ce mă chinui?

Știu, a vrut să creeze o diversiune și a reușit doar parțial. Și atunci când nu aveam ceva ani de antrenament în spate, tot nu îl lăsam să mă distragă decât dacă și pentru cât timp voiam eu.

– Știi, ce e acum mi s-a mai întâmplat doar o singură dată în viața asta, înainte să ne cunoaștem.

Oh, da, știu. Mi-a povestit ca să mă cucerească, la început de tot. Acum… nu contează. E trecut. Doar că el nu se vindecă.

– Dragul meu, sunt povești apuse. Tu nu te vindeci niciodată?

„Dragul meu”? La naiba, ticuri verbale… Nu contează. I se schimbă expresia. Liniile sprâncenelor se relaxează și ochii îi lucesc, deși nu-i prea multă lumină în cameră. Îi ating obrazul cu dosul mâinii, dintr-un fel de „Uite, și eu te protejez. Și eu pot.”

 – Ai avea și tu nevoie de cineva așa… așa cum ești tu pentru mine, cum ai fost…

Nu, de ce am spus-o? Îmi vine iar să plâng. Dintr-un instinct pe care l-am cam lăsat să mă conducă, duc mâna la gură și inspir adânc. Iau degetele de pe buze și le duc la ale lui, ca un fel de promisiune. Un sărut pe care l-am promis de mult, pur. Așa cum niciunul nu e și nu va mai fi vreodată. Dar nu promit. Nu promit lucruri pe care nu le pot promite. Nu pot promite viață, când nu o am…

Anunțuri

3 păreri la “Misiune II: Uită!

  1. Pingback: Shar Pei – Abandonat | Madalina Ciucu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s