Misune I – Fii obiectivă…

            O ceartă. Mathew începe să înțeleagă că nu pentru el sunt aici, la Hovima Jardin Caleta. L-am agățat acum câteva zile, ca acoperire – o tipă singură e mult mai ușor de încurcat, părerea mea. Așa că l-am luat cu mine aici, plănuind să-l părăsesc deîndată ce se apropie ora la care trebuia să mă întâlnesc cu contactul. Naiba știe cine e sau cum arată, știu doar o enervantă de parolă de contact. Așa că acum sunt în bar, la locul stabilit pentru întâlnire, dar cu Mathew. Și el face gălăgie, deși încerc să-l calmez puțin. Nu de atenție atrasă asupra mea am nevoie, serios!

            Atmosfera prea asemănătoare cu Bucureștiul mă sâcâie, undeva într-un colț al minții. Scaunele din paie, mesele albe și culoarea asta, plus că-i mult prea expus locul. Instrucțiunile sunt instrucțiuni… Văd orice om care trece, sesizez intenția câtorva de a interveni, dar nu se întâmplă asta. Mâna dreaptă e încleștată pe un pahar, deși nu voi putea să-l folosesc ca armă aici, cu atâția turiști, iar cea stângă în poală, aproape de deschizătoarea genții mici, de unde aș putea scoate o armă, în caz de necesitate – sper să nu fie cazul. Mathew s-a ridicat și încă e furios. Răspund mecanic, fără să am habar ce sens e în vorbe; el nu are sens oricum, iar eu nu vreau scandal. Cu cât pleacă mai repede, cu atât mai bine. Ceasul de pe peretele din spatele meu, pe care îl văd reflectat în oglinda din față, îmi spune că, la naiba, trebuie să apară contactul.

            Aud pași. Aud mereu pași, dar ăștia îmi atrag atenția; îi recunosc. Se oprește în dreptul meu și spune, politicos:

            – Excuse me, do you happen to have a map of the surrounding area?

Harta zonei… Du-te, domne, de aici! Dar, fir-ar, vorbele sunt cele din parolă. Exact cele din parolă, neobișnuit de politicoase pentru a fi scoase din contextul operațiunii mele. Și, totuși, parcă nu aș crede. Privesc în sus, ca să… se lege totul. Ochii, figura, aerul superior și, mai ales, vocea care revine din memorie, de-acum zece ani, mă fac să tremur abia perceptibil, mai mult în gând. Flavian e aici, în dreapta mea, privindu-l cu un fel de ură pe el, dar cu o mulțumire egoistă că nu-mi merge bine în dragoste. De parcă nu-l știu… Îl știam. El să fie contactul meu?

            – How about a walk in the moonlight, later, to show me arround?

Oh, fir-ar! Da, el e contactul meu. Și a ales un moment superb pentru a apărea. Nu am timp să reacționez. Mathew e pornit acum să se certe cu el – pentru binele tău, nu fă asta… Îl știu pe Flavian dinainte să cunosc eu această viața secretă, semi-legală. Și încă de atunci era suficient de pregătit încât să te lase fără respirație în zece secunde. Așa că acum, când îl văd arătând discret, dar bine, legitimația Brigăzii Locale de Poliție, sunt sigură că-i doar de acoperire. E contactul meu, iar eu știu sigur din ce lume vin și ce caut. Mathew renunță. „Fuck off” șuieră și, trântind un pahar – prea multă dramă, din nou – pleacă pufnind, ca o oală sub presiune.

E liniște, până conștientizez că el e lângă mine. EL! Îl privesc și parcă tot nu îmi vine să cred că el e. Că omul acela care-mi vorbea de adormit pe pernă, de „fugi la somn, vin și eu”, deși era în cealaltă parte a țării, acel cineva – pe care nu am vrut să-l percep mai mult decât mi se arăta online, și nici atunci tot – e contactul meu, un om fără viață de fapt, un om care niciodată nu are „acasă” sau familie. Mâna îmi tremură până când nu o mai pot controla total, simțurile se intensifică și simt acum, în palma dreaptă, perfecțiunea fină și rece a armei pe care o am în poșetă, mai aproape de stânga. Nu știu ce mai vrea, ar trebui să-și continue rolul și să plecăm de aici, să-i dau informațiile și să dispar cât mai repede. Poate nu crede nici el că eu sunt Aisling. Realizez că îmi mușcam buza și mă opresc. Fii obiectivă, dacă poți… Ca un om de ceară. Nu ar trebui să fie așa greu, am fost antrenată ca să fac asta.

– I’d love to show you around and maybe get some pictures in the night, spun fermecător. Orice parolă are și o reacție. Eu sunt reacția lui… Încă. E rândul său să mă privească ciudat și simt străbătându-mă o stare de mulțumire arogantă; nu mai sunt aia mică…

– Ori ești tu aceea, ori nu-s ăsta eu, bombăne și încerc să-l recunosc pe cel care „punea botic” acum ani când nu mă învoiam să-i trimit un virtual și uneori mincinos „:-*”; nu reușesc. O figură rece, o mască. Poate cea mai aproape de ceea ce e în sufletul său acum. Ok, trebuie să-mi revin. Lumea se uită la noi din ce în ce mai ciudat, poate și pentru că amândoi suntem uimiți și într-o situație incomodă.

– A trecut ceva timp, nu? spun cât de obiectiv, cât de rece pot. Nu vorbim aici despre misiune. Hai.

Mă ridic și pornesc înainte, într-un fel de „urmează-mă și nu te holba la fundul meu!”, deși știu că îmi e, indirect, superior.

– Mergem sus și-ți dau detaliile.

Dau un fel de explicație vagă, mai mult să mă conving pe mine că doar atât fac, apoi plec. Departe de el, de mâinile alea care tastau prostii incitante, după miezul nopții.

Simt privirea pe șoldurile mele. Rochia nu mă reprezintă, nici talia și sunt cumva sigură că, deși nu-i prea stă (sau stătea?) în fire, se gândește la cum să mă prindă mai repede. Nu mai sunt cine eram și nici cum eram, iar acum, cu el în urma mea, și-a dat prea bine seama de asta. Mă agăț de ce-mi mai amintesc din misiune, ca să nu mi se ridice tensiunea prea mult. Intru în lift și mă întorc spre el. Îi întind mâna – hai, nu fac nimic din ce nu ai putea împiedica. Îmi răspunde la gest și intră. Atingerea lui pe pielea mea arde. Fir-ar ea de misiune! Cine mi-a făcut asta va plăti amarnic… Se închid ușile și corpul meu ia decizii înainte să ceară aprobare. Îl împing în ele și mă lipesc de el. Da, să-l simt cât mai bine, măcar o dată, măcar acum. Nu știu ce vrea, nu reacționează. Îi mușc buza – „na!” – și-l ajut să înțeleagă. Da, pe tine te vreau, fraierule! Îi duc mâna la sâni – uite, alt lucru la care nu te așteptai…

Sunt cumva perversă, cu mine mai ales. Ar trebui să nu mă provoc și pe mine, dar îl vreau. Știu că e singura șansă să o fac, să îl am, așa că profit. Îl sărut pe gât; aș vrea să-l mușc, dar se ferește, prea brusc ca să nu fie și o luptă cu el însuși.

– Iubește-mă! – stop respirația lui. Fă sex cu mine cum nu am făcut cu niciunul până acum.

Nu, fă dragoste, dar „sex” trezește mai repede interesul, de parcă n-aș ști-o… Îl mai sărut o singură dată, scurt și apăsat, când se deschid ușile liftului. Ding. Trec pe lângă el, destul de aproape să mă simtă și fug, cu o inocență pe care doar o mimez, spre cameră. Îmi simt obrajii roșii și îmi vine să mă bat pentru că încă nu pot să scap de asta în prezența lui. Eram copilă atunci. Acum sunt și mă simt femeie. Și el m-a simțit tot așa…

Răspuns la provocare: Revedere I – Regăsire (și sursă foto!)

Anunțuri

3 păreri la “Misune I – Fii obiectivă…

  1. Pingback: PS: I love you! | Madalina Ciucu

  2. Pingback: O noua lucrare – ceva mai special | Madalina Ciucu

  3. Pingback: Misiune II: Uită! « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s