Zăpadă

   Am pierdut. Undeva pe drum, am pierdut ceva. Nu mă întorc. Fulgii mă gâdilă din față, îmi atrag toți atenția că au venit și că au nevoie să-i văd. I-am chemat. Să mă curețe. Să mă calmeze. Să șteargă atâtea nopți dormite pe jumătate și zile cu gândul departe. Acum sunt bine. Respir! Scot mâinile din buzunare și le întind în lateral. Picurii albi se topesc în palmă, se agață de fular, se prind aproape topiți în păr. Sunt albă. Zână! N-am fost niciodată zână la grădiniță… Doar mămică. E drăguț să fii mămică 😀 Da, zână. Sunt singura fără umbrelă pe stradă, singura care zâmbește aiurea, singura care merge veselă, cu ochii pe sus, cu căștile în urechi și fulgii pe buze. Sunt singura. Sau singură?… Niciodată disponibilă, dar niciodată „luată”. Așa mi-a scris un gând într-o seară, demult. Oare?

   M-a nins. Am plecat cu aproape lacrimi în ochi, m-am întors veselă și… curată. Nu pot explica prea bine. A fost senin. Nu mi-a păsat ce mașini trec, ce oameni se grăbesc, câte bănci lipsesc din parc. Am avut timp pentru mine.

Mi-e somn. Iar mâine e miercuri, deja. Și ninge în continuare 🙂

Noapte bună!

Foto: Diana Năstase