Protecție

Dincolo de bloguri, vorbește viața.

Afară, oamenii au ieșit în stradă și fac gălăgie. Vor conducătorul dat jos. Sau cine știe ce mai vor?…

 Foto: Radu Bădoiu

Eu venisem în oraș pentru o lansare. Nu a mea, dar se prevedea a fi un eveniment „fain”, cum se lăuda autorul pe facebook. EL îmi spusese că nu poate ajunge, că trebuie – da, un „trebuie” impus de altcineva, pe care îl și respecta – să fie la o ședință. Am mers cu trenul mai mult de două ore și, după o altă jumătate de ceas în autobuz, voiam să cobor în centru. Și am coborât. În Piață, câteva sute de oameni strigă un slogan care-mi amintește de ’89, deşi nu știu decât din cărți despre revoluție. Îmi sună telefonul și răspund fără să văd cine mă sunase.

– Unde ești?

Vocea lui, cu ecou, îngrijorată.

– În centru… Ce se întâmplă pe aici? spun și îmi acopăr urechea liberă, ca să îi pot auzi explicația.

– Nu știu încă. Intră în Bibliotecă și stai acolo, în hol, până ajung eu. Nici nu te gândi să comentezi, șuieră și închide înainte să pot spune ceva.

Mă supun. Merg pe trotuar, nu pe lângă protestatari. Nimeresc străduțele și ajung la Bibliotecă; mica revoluție a rămas undeva în stânga mea. Intru și mă întreb ce naiba să fac pe acolo, de vreme ce nu am nici abonament. Sunt, însă, salvată. În holul mare e o expoziție de pictură. Mă învârt pe acolo fără să văd de fapt ceva, încercând să nu aud ce se petrece afară. Oameni intră, oameni ies; nu-i privesc. Așa că mă sperii când mă simt prinsă, cumva, în brațe și scot un țipăt, pe care mi-l oprește, punându-și degetele unei mâini pe buzele mele, de parcă anticipase că așa voi reacționa. Mă întorc și trec pe lângă el, apoi mă opresc.

– Ce facem acum? bombăn și, înainte să îl pot privi, mă prinde de mână și mă scoate din clădire.

Mă trage după el de-a lungul aleii largi și, când să ieșim din Piață, ne întâlnim iar cu protestatarii. Nu știu de ce, dar atitudinea lui, dintr-o dată rezervată, fiind atent la orice mișcare și privind mereu spre mine, starea asta tensionată mă sperie. Îmi strânge palma și încearcă să ne strecoare printre ei. Mă simt blocată, mă împiedic, mă lovesc de oameni, dar în final scăpăm de ei și ajungem pe o stradă prost luminată. Încă nu vorbim. Nu pot să spun nimic, iar el e în alertă. Intrăm într-un bloc și nu mă desprind de lângă el decât când deschide ușa unui apartament de la parter. Auch! Ca și cum mi-au fost date două palme, realizez ce se întâmplă. Și mi-e frig…

– Hai. Promit că nu te mănânc! zâmbește și îmi face semn să intru.

Și intru. Holul pătrățos are două uși. E cald. Și miroase a cafea. Îmi deschide ușa sufrageriei și mă roagă din priviri să stau acolo, cuminte. Din nou, face ce-mi spune. Un raft întreg e plin cu cărți. Oare au trecut toate prin mâinile lui?… E prima oară când sunt în casa lui. Eram curioasă cum e aici. Așa, îmi place să știu și mediul în care stau prietenii mei… Cumva, îi percep altfel. Sau doar mai bine.

– De ce nu îți dai haina jos? Nu poți pleca acum; de ce nu vrei să rămâi?…

Îi zâmbesc palid – prea multe întrebări.

– Trebuie să… mă întorc acasă. Și îmi e frig, recunosc, deși aici chiar e cald.

Am o idee, totuși, deși nu știu ce vreau cu asta. Mă apropii de el și îi șoptesc: „Hai în dormitor. Acolo de unde-mi scrii mereu.” Mă privește de sus, neînțelegând ce vreau. I-am ținut la predici despre diferența de vârstă și experiență încât acum pare că sunt altcineva. Dar nu… Ideea mea e lipsită de perversitate. Mă prinde iar de mână și mă scoate din sufragerie, prin altă parte decât cea prin care am intrat. Ajungem într-un hol în care, după ce închide ușa, se întunecă totul. Urăsc întunericul adăugat spațiilor închise. Cred că reacția corpului meu încordat se simte prea tare, pentru că mă trage aproape de el.

– Shhh, îmi spune încet la ureche, apoi aud zgomotul înfundat al unei uși care se deschide. Mă împinge ușor de la spate și, după ce fac doi pași înăuntru, aprinde lumina. Dormitorul lui. Un birou în colț, patul în spatele scaunului, aranjat aproape formal. Pe masa de lucru sunt prea multe articole electronice. „De IT” m-ar corecta, dacă ar ști ce gândesc acum. Dar nu știe… Îmi dau haina jos, apoi mă așez pe marginea patului.

– Ce s-a întâmplat cu ședința ta? întreb în timp ce-mi desfac încălțările și le abandonez într-un colț.

– Te-ar fi luat valul. Nu contează nicio ședință, răspunde simplu și nu pot decât să-l privesc la fel de uimită. Acum, cuvintele astea de siguranță au și voce. Până acum, aveau doar imaginea unei ferestre de net. Oftez, pentru că așa simt, și mă strecor sub pătură.

– Ți-e somn?

– Rău, bombăn și închid ochii, conștientizând abia acum că mă doare capul, că inima bate mult mai repede decât ar trebui, că prin cap îmi trec doar idei sumbre despre ce se întâmplă în Piață. Pornește televizorul și se așează și el pe pat, undeva în dreptul genunchilor mei. Pe mai multe posturi, revoltele din orașele țării sunt dezbătute.

– Mi-e frică. Nu vreau să văd trecutul, mă trezesc spunând. Dă din cap încet, apoi îmi zâmbește.

– Uite, e pașnic. Se duc acasă și încep iar mâine. Pașnic…

Pașnic, dacă spune el… Se apleacă spre mine și mă sărută pe frunte.

– Dormi, îngere! Sunt aici…

Anunțuri

7 păreri la “Protecție

  1. eram studenta si am trait vremurile despre care tu doar ai citit… ma ingrijoreaza situatia pe care ai descris-o… sper sa nu se tremine asa ca cea din ’89!
    Sa de-a Dumnezeu sa fie bine!
    Sa ai un weekend cât mai placut! 🙂

  2. Pingback: 30 Day Challenge – Day 11 | Madalina Ciucu

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s