Asumare

Continuare de la: Joc

Dacă nu asumi, ești învinovățit. Dacă o faci, îl sperii pe celălalt. Deci, încotro?

***

Ninge. Aiurea. Ninge. Acum… Imediat după ce… După ce gândisem „Vreau să ningă…” Ninge. Ies din magazin și las capul pe spate, indiferentă că mai am puțin și-mi pierd cozorocul, că am blocat traficul sau că arăt ridicol. Ei, bine, ninge!, oameni buni, pentru prima oară în iarna asta. Mi-o doream. Zăpadă. Fulgi. Alb. Îngheț. E bună și mintea înghețată. Nu? Nu…

Pornesc, dar după ce reușesc să schimb melodia din player – fulgii îmi blocau ecranul. Pășesc veselă, cu privirea mai mult în sus. Nu m-am împiedicat, încă, iar asta e de lăudat. Vreau să-i spun ceva. Mă adăpostesc de fulgi între două clădiri.

„Aș vrea să-ți fiu fulg, să-ți ating buzele și fruntea, acolo unde îmbătrânești când ești supărat. Pe mine. Trebuie să-mi dai șansa să vorbim.”

Am stat două ore, pe trepte, la ușa lui, așteptându-l. N-a venit, nici la telefon n-a răspuns. Am plecat acasă, iar asta ar fi prima întâlnire, o săptămână mai târziu. A înțeles greșit…

***

Mesajul ei trezește liniștea din cameră. Stau singur. Am bradul neîmpodobit, cutiile cu globulețe, beteala și instalațiile sunt pe jos. Duminică e Crăciunul. Nu am chef să împodobesc singur… Anul trecut pe vremea asta, mă gândeam tot la ea, dar nu eram împreună. Eram… singuri. Iar acum tot așa mă simt. Citesc mesajul și, la naiba, nu pot să refuz nimic. „Te aștept.” Da, chiar o aștept, să mă caute, să își ceară scuze, pentru acea parte din mine care e încă rea, care nu vede cât mă doare absența ei.

Recitesc mesaje vechi de-ale noastre. Te iubesc. Nu te voi înșela. Voi avea grijă de tine. Te iubesc. Lucruri pe care nu le crede și nu le-a crezut niciodată. Mi-e dor. Deloc. Doar așa, de amorul artei. Nu îi e… Știu asta. Am fugit și a căutat emoții în altă parte. Artiști… Eu nu am înșelat-o…

***

Da, mă așteaptă. Impersonal și rece, dar am primit confirmare să nu mai stau pe la uși. Cumpăr dintr-un magazin niște fulgi mari, argintii – mi-au atras atenția în vitrină. Zăpada cade repede și mică, dar e. Mi-a* înghețat obrajii. Mintea. Nu mai știu durere, nici fericire. Doar că am de dovedit ceva. Nu-mi asum promisiunile, așa-mi va spune. Așa-mi spune mereu. Nu doar el. Dar, fir-ar… le asum! Întotdeauna. El, ei se sperie. Replici răutăcioase. Nu, nu le voi accepta.

Ajung la el și mă izbește căldura din casă. E foarte foarte cald. Îmi dau haina jos, dar tot mi-e cald. Îmi ard obrajii, palmele. Nu iese din cameră, dar îl las acolo. Mă descalț, agăț fulgii în bibliotecă, închid telefonul și-l abandonez pe masa computerului. În mica bucătărie, pregătesc ceai aromat. Nu apare, deși a trecut un sfert de oră. Desfac o portocală și mă strâmb peretelui când descopăr ce dulce e… Râd singură și încep să mă îngrijorez pentru sănătatea lui. O mai trăi?…

Cu ceștile arzându-mi degetele înghețate și cu coji de portocală în buzunar, intru în dormitor. Stă pe marginea patului, jucându-se – sau dezbrăcând – o beteală roșie. Las cănile și pun cojile de portocală pe calorifer – doar puțin, cât să se împrăștie mirosul. Mă așez lângă el pe pat și-l îmbrățișez. Îmi întinde o hârtiuță și o citesc – Ștefan Dumitrescu. Cine-i ăsta? Uf, da… tipul din librărie. Îmi amintesc după culoarea cărții de vizită, nu că am și citit-o atunci. A fost doar o nebunie de moment. Nu intenționam să… Dar cui trebuie să dovedesc eu asta?

– Mihai, ascultă-mă puțin. Ai văzut… Nici nu știu ce ai înțeles. M-a blocat apropierea lui. Atât. Pur fiziologic. Nu mă așteptam să-l ating, sau să mă ajute să-mi descurc părul. Mă gândeam la tine, la cum aș putea să stau cu tine tot weekend-ul, nici nu eram atentă cine și cum era pe lângă mine. Mihai…

Nu se întoarce spre mine. Se lasă pe spate, cu mâinile sub cap, și oftează. Mă aplec și strâng firicelele roșii, sclipicioase și aluneacoase de pe parchet. Unul câte unul, cu un calm care mă uimește și pe mine.

– Nu spun vorbe în vânt, Mihai, bombăn singură. Dacă nu simțeam, pe cuvânt că nu mă lega nimic de tine.

– Tu nu-ți…

– Asumi vorbele, știu, fir-ar… Mi s-a luat să mă tot acuzi. Îmi asum! Îmi asum! Îți spun că te iubesc! Te iubesc! Și mi-o asum. Vrei să mă mut cu tine, la liceu? Ți-ar fi mai ușor? M-ai crede?

Tace. Am strâns beteala, mai rămâne s-o lipesc. Nu, nu voi face asta. Mă ridic și intenționez să o arunc la gunoi, dar mă prinde de genunchi și cad pe pat, lângă el.

– Taci. Taci și arată-mi, șoptește și mă sărută.

***

Am făcut și bradul. S-a enervat că miroase a Crăciun degeaba și s-a apucat de treabă, fără mine. „O fac singură!” striga după mine prin casă, făcându-ne pe amândoi să râdem. Acum stăm în pat, îmbrățișați, cu ceaiul în mână – reîncălzit, desigur – și cu un CD găsit pe aici, tot de ea, cu colinde, pe fundal. Chicotește, dintr-o dată, și îi sărut fruntea.

– Știi ce trebuie să facem? întreabă, cu obrazul pe pieptul meu, respirând încet.

– Ce?

– Închide ochii pe jumătate și privește bradul. Hai să fotografiem asta.

– Cum, înger?

Se întinde spre buzele mele și mă sărută încet.

– Asta a fost pentru „înger”, șoptește și se așează înapoi. Știi cum fotografiezi parfumul?

– Nu.

– Îl imprimi în memorie.

Hm, da, probabil. Se simte bine, de asta gândește așa, poetic… Colorat. Iar eu sunt cel care nu-și asumă. Fug când spune „Te iubesc”. Eu… O îndepărtez, dar ea știe, simte, și nu mă lasă. Până când va mai lupta?

Foto: Felix Cuceanu

Anunțuri

4 păreri la “Asumare

  1. Pingback: Joy to joy, I’m sorry for you, but I’m happy (part two) | Pinguinul

  2. Pingback: Cel mai frumos cadou « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s