Temeri

Continuare de la: Despre intensități

Mi-e frică de întuneric. De fapt, să merg singură pe străzi pe întuneric. Mi-e frică de câini. De câinii de oameni. M-a trimis să văd orașul noaptea, singură – era plecat. Nu m-am dus. „Lasă, te aștept.” i-am șoptit prin telefon. A început să râdă și mi-a promis că mă scapă de teamă.

Așa se face – și abia acum înțeleg asta – că peste două zile mă sună și mă roagă să merg la el, la apartament, dacă pot. Le-am spus alor mei de el, de relația mea cu el. Nu știu cât le convine, dar nu comentează. Așa că plec. Realizez că e întuneric abia în fața blocului și mă apucă tremuratul. De frică. Îmi afund mâinile în buzunare și căștile în urechi și pornesc. Mă întorc la umbre, mă sperii de pași. Uf, Cosmin…

Acum sunt la el, în pat; mi-e frig. Mi-e dor. De el. De o altă noapte pe care nu cred că o voi petrece acasă. Îi spun că nu mi-a plăcut să merg singură.

– Știu cum să te vindec… Am mai vindecat temeri din astea.

– Cum? Pe cine?

– Pe… o fostă iubită. Eram undeva la munte, iar ei îi era frică de… a fi văzută goală. Așa că am scos-o în pielea goală în spatele pensiunii în care eram cazați.

– Ziua? – sunt contrariată.

– Nu, dar oricum erau șanse să fie văzută.

– Eu m-aș fi supărat pe tine. Rău, bombăn și simt cum mă cuprinde un fior pe spate… goală în fața unor necunoscuți…

– S-a supărat. A protestat, s-a zbătut. Până la urmă, s-a lăsat. Și după ce a renunțat să se opună, am dus-o în casă.

Îl privesc cu o expresie care sper să spună „Să nu-mi faci din astea vreodată!”. Chicotește și-l sărut, să-i abat gândul pe care-l coace acum.

***

E trecut de miezul nopții. Ascultăm un radio cu melodii liniștite, dar așa, pe fundal. Ne privim. Da, ăsta e cuvântul. Prin ochi, până în suflet. Dintr-o dată, se ridică și-mi spune să mă îmbrac repede. Nu înțeleg. Mă zorește, schimbat brusc. Afară s-a pus de-o ploaie, o furtună mai bine zis: fulgeră, tună – în noiembrie?!? – și bate vântul. Mă conformez cerințelor și, în cinci minute, suntem amândoi în fața ușii de la intrare.

– Trebuie să mergi acasă.

Opa…

– Acum? mă bâlbâi.

– Da, acum.

– De ce?

– Du-te, mă întoarce, ținându-mă de cot. Du-te acasă. Nu-i departe. Îți explic mâine.

Noapte, ploaie, n-am umbrelă, mi-e frică. Mă sperie.

– Te rog, te implor. Lasă-mă aici. Ce se întâmplă?

– Hai, du-te! mă împinge iar și de data asta mă trezesc pe hol, cu ușa închisă în față.

Ok… mă calmez. Îmi pun căștile și… Fir-ar! Telefonul e înăuntru. Bat în ușă, sun, dau cu pumnul – da, știu că e târziu și are vecini – dar nu-mi răspunde. Ce dracu’ s-a întâmplat?

Plec. Mi-e atât de frică… Afară plouă din toate direcțiile. Ridic gulerul hainei și pornesc prin ploaie. Orice pas făcut mi se pare că are ecou. Aud pe cineva, mă întorc. Nu-i nimeni. Un câine latră la un colț de bloc. Inima mi-o ia razna. „Nu te speria; câinii simt!! Nu te speria!” Trec de el – nu avea treabă cu mine. Încep să plâng. Mi-e frică. Atunci când fulgeră, tresar și mă împiedic, căzând într-o proaspătă baltă murdară. Mă ridic și simt cum mă cuprinde și frigul, pe lângă tremuratul de teamă. Sunt udă și, în pumnii strânși tare în buzunare, simt firicele de pământ din baltă. Tună – îmi tremură genunchii la orice zgomot. Din direcție opusă se apropie un bărbat. Mă privește pe sub glugă, cu ochi negri. Îmi las privirea în pământ și sper să nu se lege de mine. Când pășește pe lângă mine, nu respir. Mă întorc să-l văd trecând, fără să am grijă pe unde sau cum calc. Când întorc privirea, un fulger sperie câinele negru și ud din fața mea. Mă sperii iar și abia îmi rețin un țipăt.

Ajung în scara blocului și văd silueta unui alt bărbat. Nu, nu urc pe scara prost luminată, știind că el e acolo, așteptând pe cine-știe-cine la intrare, lângă cutiile poștale. Trebuie să intru, totuși. Ai mei sunt acasă, dacă se întâmplă ceva, pot să țip – o fi vreun vecin treaz.

Vreau să trec pe lângă el, dar mă prinde în brațe. Țip scurt, apoi simt că e Cosmin.

– Fir-ai! Fir-ai! șuier și-l lovesc cu pumnii. Mă prinde strâns în brațe și nu mă lasă să mai dau în el. Mă zbat o vreme – sunt prea furioasă; acum înțeleg că a fost un test, un fel de remediu pentru frica mea. Apoi renunț – sunt udă și obosită. Speriată și… mă simt bine în brațele lui.

– Te urăsc, în clipa asta.

– Iartă-mă. O să înțelegi! O să înțelegi. Acum hai la mine – mă omoară ai tăi dacă te văd așa…

Aș râde, dacă nu mi-ar tremura încă toate. Ploaia se domolește încet, încet. Va fi terminată când ajungem înapoi la el. Vreau să scap de haine, să fac un duș fierbinte și să dorm în brațele lui. Iar mâine, să-i fac un scandal pentru scena asta. Mâine… Poate.

Anunțuri

7 păreri la “Temeri

  1. Stiu ca se spune ca cea mai buna metoda pentru a ne invinge temerile este aceea de a le infrunta, insa nu ma vad pe cocotata pe o cladire de 50 de etaje, privind in gol… Bine, personajul din text a fost obligat, ceea ce e putin diferit.

  2. Eu sunt o fricoasa si jumatate. Asta e firea mea. Cred ca orice femeie are astfeld e frici, oricat de barbara se crede. Si nu pot sa le infrunt pe toate, caci sunt prea multe si m-ar obosi atata incercare. probabil si eroare…

  3. Pingback: Fac amintiri « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s