Eu sunt umbră; cum m-ai observat?

Îl urmez. Pașii mei fac ecou, iar el se întoarce doar pe jumătate, să-mi vadă umbra. Ne-am vorbit din priviri întreaga seară. El are o prietenă agasantă, eu încercam să scap de logodnicul meu, pe jumătate beat, pe jumătate pus pe relații amoroase extraconjugale. Îl las la bar și ies. Bărbatul ăsta e prea misterios. Are ochii negri, ca smoala, ca piatra de la colierul pe care-l port la gât. Mirosul lui rămâne în urmă, spre mine. Merg mai ceva ca Marilyn Monroe, cu tocurile printre pietrele de pavaj, pe semiîntuneric, cu umbra mea speriindu-mă. Așa mă vede el. O umbră. Doar pași.

Când zgomotele încep să se estompeze în spatele nostru, se oprește și se întoarce.

– Fugi de el, îmi șoptește. Vocea lui îmi aduce în minte zeci de clipe din anul trecut, dintr-un weekend nebun, când am fugit cu un iubit din oraș, fără niciun plan. Doar ca să plecăm dintre răutăți. Apoi iubitul a dispărut, nu am mai știut nimic de el. Nu poate fi el… El a dispărut. În mintea mea, e dispărut.

– De ce?

– Caută-ți libertatea. Nu o lăsa să fugă! Ești prea bună pentru asta…

Mă sprijin de perete și-l cercetez. Ba, el e… Are părul mai lung, mai închis la culoare. Iar paltonul îl face atât de matur… Deși, dacă mă gândesc, a fost mereu matur.

– Eu sunt umbră, cum de mă observi? șoptesc ceea ce mi-a zis el cândva.

Mă întorc spre acele trei zile. Atingeri. Săruturi. Șoapte. Apusuri. Răsărituri pe stradă. Ghirlande de lumină. Zăpadă. Fulgi mari agățându-se de gene, iar noi în mijlocul trotuarului, sub luminile de Crăciun. Am numărat secundele dinaintea Anului Nou împreună. Și, când am vrut să-l sărut, s-a tras ușor înapoi. „Eu sunt o umbră, cum de m-ai observat?”

– Hei!

Șoapta lui, aproape de urechea mea, mă trezește. Respirația lui miroase ca atunci, a vin alb și a ciocolată. Exact ca atunci… Mă întorc și-l sărut. Fie ce-o fi. Dă-o încolo de morală, de conștiință. Al meu logodnic sigur e cu vreuna acum, că am dispărut. Și nici nu-i pasă. Așa se distrează el de Anul Nou… Îl sărut apăsat, iar el își strecoară mâna pe sub haină, prinzându-mă de talie. Tremur fără să vreau – doar el poate să mă facă să mă simt dominată și în siguranță în același timp. Înainte să pot pretinde altceva, se depărtează. Odată cu parfumul lui, pierd și fărâma de luciditate. Vreau să mă apropii iar, dar rezist…

– Te observ de când mă știu… Dinainte să te știu, spune încet. Acum fugi! Nu te întoarce la el. Fugi departe.

Zâmbesc palid și mă întorc. Pornesc cât de rapid pot spre strada luminată. Peste tot, grupuri încep să numere: Zece, nouă, opt…

Când ajung la 1, când artificiile fac prea multă gălăgie, plâng. Pentru că vreau să fiu iar în brațele lui. Vreau ca promisiunea aia să nu se termine. Îl vreau…

PS: Poveștile din ultima vreme nu au nicio legătură unele cu altele. Sunt răspuns la provocări 🙂

Foto: Felix Cuceanu

Anunțuri

3 păreri la “Eu sunt umbră; cum m-ai observat?

  1. Pingback: Va invit la un pahar de vorba! | Zambeste!

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s