Despre „a simți”

Continuare de la: Legământ

Unul dintre puținele lucruri care chiar mă supără e lipsa unui jurnal… Nu am foi, sau ceva de scris… Jurnal. N-am mai avut timp de jurnal de atâta vreme! Dar acum totul arată altfel, se simte mai intens… Oh, noaptea trecută… Aș povesti-o prietenei mele cele mai bune… Sau nu. Nu am cum. Mi-e dor de… Cine? Prietena mea era doar de suprafață. Comparativ cu legătura noastră – a mea și a LUI -, ceea ce aveam cu prietena e nimic. El e prietenul meu acum. Și concurența, și fratele, și soțul și… totul. El e totul.

Cobor de la peșteră la căsuța care prinde din ce în ce mai multă viață. Acum lucrează la scândurile pentru pereți. Încă nu mă lasă să fac nimic, dar am în plan să caut niște frunze mari, late și fără găurele în ele, pentru acoperiș, pentru pat, pentru cine știe ce alte idei îmi vin. Și scoicile acelea de care tot dădusem în primele zile, sper că mai sunt pe acolo. Decor 🙂 Vreau să spun cuiva, să-i vorbesc cuiva și să mă și audă. Așa că mă așez lângă el, pe pământul încălzit de soare, și-mi strâng genunchii la piept.

– Mi-era dor de tine, știi? încep, confuză – de ce am atâtea emoții să-i vorbesc?

Mă privește fără să se oprească și-i zâmbesc. Răspunde cu un surâs mare și sincer. Prind încredere. Da, de el m-am îndrăgostit acum ceva ani.

– Noaptea trecută mi se pare un vis. Știi cum te-am simțit? Hm, nici nu pot să spun. Nu știu dacă… Dacă și tu ai simțit la fel. Ca prima oară. Mai știi prima oară? Vai, ce mici eram! Și acum m-am simțit la fel de protejată. De iubită.

Degetele lui pe pielea mea sensibilă acum de la soare, respirația mirosind a cocos și… și el tot. Cred că am plâns. După. Sau… nu mai știu. Oare el știe? Mă uit iar la el. Nu pare că mă aude, sau că mă înțelege, dar vorbesc în continuare. Cum mi-am amintit toate întâlnirile noastre, despărțirile și împăcările, excursiile și certurile de apoi ale alor mei. Luptele purtate cu prietenii și rudele – ei nu ne voiau împreună. Îi povestesc tot. Cu detalii, așa cum le simt acum. Într-un timp, se oprește și-mi spune simplu că a obosit prea tare. Am uitat de prânz, așa că fug până la peșteră și mă bucur că văd ca mai sunt din fructele culese ieri. Mâncăm în tăcere – el încă nu spune nimic. L-am speriat, l-am încurcat?… Nu știu.

După masă, mă gândesc că ar trebui să prind pește. Eu…să prind pește. Ce bine că nu e cu ochii pe mine, s-ar amuza copios pe seama mea! Cobor la plajă și merg până acolo unde a fost el când a pescuit. Să-i prind cu mâna? Of… Sunt frustrată că n-am ce face, dar nici ajutor nu-i cer. Pășesc încet prin apă, până îmi cuprinde jumătatea de jos a corpului. Pe la picioarele mele, fără grijă, pești – și mai mari și mai mici – nu foarte colorați înoată ca la plimbare. Îmi bag încet mâinile în apă și ating unul, dar alunecă. Deci așa, va trebui să vă îmbrățișez mai tare… Mi-e cumva milă de ei, dar mai milă mi-e de stomacul meu. Așa că încerc din nou. Stau cât de aplecată pot, cu mâinile plimbându-se fără agitație prin apă, și, după câteva lupte, prind un pește. Scot un țipăt de fericire și, instinctiv, mă întorc să văd dacă EL a auzit. Scap peștele. La naiba! Oftez, îmi calmez frustrarea și o iau de la capăt.

***

E seară. Am pescuit, am curățat peștele, l-am prăjit. Între timp, am cules și niște fructe – desert. Am adus apă de la pârâu și acum cobor după el. Stă pe podeaua casei noastre și se uită la unul dintre pereți. Da, avem doi pereți! Ferestrele sunt încă nefăcute, dar cred că are o mică problemă la balamale. Am eu o idee: să facem ceva cu niște liane. Un fel de ochiuri mai largi, paralele, orizontale, prin care să trecem o liană mai groasă, vertical. Și în același mod să fie făcute și ferestrele, din împletiri de liane. Asta pot face și eu, deși sunt convinsă că nu va fi ușor. Îi prezint ideea și mă privește ciudat. Ridic din umeri și îl chem să mănânce. Liniștea e enervantă, așa că îmi amintesc prima mea lecție de înot din adolescență și i-o povestesc. Râde – da, eram o împiedicată! chiar și în apă – și mă bucură asta. Apoi mă ia de mână și coborâm încet, pe lângă apa susurătoare, până la mare. Apusul ne-a făcut de mult cu ochiul. Mă întreabă dacă vreau să înot cu el. Rămân o clipă fără să înțeleg. A vorbit! E printre primele vorbe de azi…

Mă îmbrățișează și îmi șoptește la ureche:

– Știam că tu simți tot. Abia azi, când tu mi-ai vorbit, am simțit ceea ce tu ai cuprins azi-noapte… Fă-mă să simt.

Și mă prinde iar de mână. De data asta, îl urmez cu un zâmbet aiurea pe buze. Soțul meu redevine… al meu.

Foto

Anunțuri

3 păreri la “Despre „a simți”

  1. Pingback: Gânduri dintr-o casă nouă « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s