La distanță

Continuare de la: I’ll love her ‘till I die.

Nici timpul nu le vindecă pe toate…

***

Da, noul an școlar. Vara asta nu prea am vorbit. Nu știu ce s-a întâmplat. Ne-am certat o dată, pentru că nu-știu-ce n-am fost de acord să facă el. Apoi n-am mai vorbit. Dacă trimiteam mesaje, nu-mi răspundea. Când am fost la el, mama lui mi-a spus că nu e acasă, deși tind să cred că a mințit. Oricum, vara asta ne-a despărțit mai tare decât ar fi putut-o face orice coleg… Și mă doare ca naiba, dar nu mă voi ruga de el, nu îl voi face să se întoarcă la mine, doar ca să-mi facă pe plac. Sper să lămurim lucrurile…

Dimineață. Colegii. Aproape toți. El nu e. Îl sun, nu-mi răspunde. Mă indispune atitudinea lui. Intrăm în clasă. Se dau diplomele și rămân la jumătatea drumului, înapoi spre banca mea, cu diploma de premiu întâi, când diriga spune că diploma lui Mihai va fi trimisă prin poștă. Câțiva prieteni comuni aprobă și dau lămuriri celorlalți: Mihai al meu s-a mutat din oraș, la liceul de arte.

Pentru restul orei, nu pot zice nimic, nu pot fi atentă. Diriga a văzut, nu m-a întrerupt. De ce nu mi-a spus asta? Cum să îmi ascundă tocmai… Oh, îl urăsc în clipa asta.

***

Mi-e așa dor de ea… Prima zi la liceul ăsta a fost aiurea. Grupuri, din care sunt exclus. Nu pot sa cred ca a trecut o vara, o vara in care nu am vorbit deloc. M-as urca in tren. Sa merg s-o vad. Dar… nu.

Cum stau cu capul pe masa, aud telefonul care bazaie fara glas. De cand n-am mai primit un mesaj…

„Imi pare asa de rau ca m-ai uitat de tot… Succes la scoala despre care nu ai avut placerea sa-mi spui si mie.”

Ligia. Acum am motivul. Imi iau rucsacul, banii, telefonul si castile si plec. Trebuie sa gasesc un tren spre ea. Acum, recitind mesajul, ma simt vinovat. Sunt vinovat. Am vreo doua carti la mine – le rasfoiesc absent in acceleratul in care tocmai m-am urcat. Nu stiu ce-i voi spune, ce explicatie am pentru ca nu i-am zis de liceul de arte. Am emotii. Ziua de azi ori  ne desparte de tot, ori ne impaca pentru totdeauna.

***

Nu mi-a raspuns nici la ultimul mesaj. L-am scris si rescris de vreo patru ori. Hm… nu pot sa ma desprind asa usor de el. E al meu si am luptat cu atatea vorbe, cu atatea suparari. Nu voi lasa distanta si o vara sa ne departeze…

Cand suna la usa, imi ia ceva sa realizez. Sunt singura acasa si nu asteptam pe nimeni. Trec prin fata oglinzii de pe hol si ma intorc – am ochii rosii, rochita e sifonata, parul mi-a iesit din coc, desi nu sta foarte rau. Plangeam? Nu cred… Suna iar si-mi revin. Fara sa privesc pe vizor – desi in general o fac – ii deschid lui Mihai. Mihai, la usa mea…

– Buna, sopteste, fara sa se miste, cu privirea mangaietoare.

Ma asez in prag si imi sprijin capul de toc. Nu stiu ce sa zic. Spun un „buna” la fel de slab pe cat de neputincioasa ma simt. Ofteaza si urmatoarele doua minute se compun din respiratii rapide si incercari de a vorbi.

– De ce nu mi-ai spus? indraznesc in final. Dupa cat de-am sustinut, dupa cate lupte am purtat pentru noi, impotriva prejudecatilor, ca sa ai curajul sa fii cine vrei, tu… Tu nici nu mi-ai spus ca ai plecat? Ca ai fost acceptat?

Nu ridic vocea, desi asta nu face lucrurile mai bune. Sunt asa suparata pe el. Iar el nu zice nimic… Oftez cand nu raspunde si ma dau din usa. Intra si ma prinde in brate. Nu pot sa ma opun – mi-a fost asa dor de el.

***

In bratele mele, ofteaza de cateva ori, apoi ramane fara respirație și înțeleg că plânge. Nu, Ligia, nu… Trebuie să zic ceva. O depărtez ușor de mine și o privesc în ochi, dar se ferește.

– Iartă-mă, bombăn, încercând totuși să-i pătrund privirile. Se desprinde de mine și își șterge repezită obrajii cu dosul palmei.

– Atât?

– Poftim?

Nu înțeleg. Atât ce? Oftează și își lasă mâinile pe lângă corp, cu degetele strânse.

– Atât? O scuză va rezolva o vară? Va rezolva dezamăgirea că am trimis mesaje în van, sau că am rămas tablou când am auzit azi de la colegi, de la amici?!? că ești unde ești. Fir-ar, Mihai, mă doare ca dracu toată povestea asta. Hai să o terminăm. Ori, ori… Nu mai pot.

Ligia nu înjură decât când e foarte apăsată de o stare… Iar pentru asta sunt vinovat eu. Încerc să o îmbrățișez, dar mă trezesc cu degetele ei lipite pe obraz. Au… O meritam, adevărat. Nu mă mișc. Aș fi laș dacă aș duce mâna acolo unde ustură. Nici nu știu ce să fac… După ce realizează ce a făcut, scoate un sunet de surprindere și își duce iar mâna la obrazul meu, de data asta fin și cu grijă.

– Vai, Mihai, iartă-mă… Iartă-mă…

Nu pot decât să șoptesc „Nu-i nimic…” și să o las să mă mângâie. Până la urmă, pentru că nu încetează cu scuzele, îi prind degetele și i le sărut.

– Te iert, dacă mă ierți.

E incorect. Ce am făcut eu e nejustificat, ce a făcut ea nici nu se compară și are și o bună motivație. Dă din cap fără să mă privească. Nu vreau să rămânem așa.

***

Am dat în el. Mă simt cel mai josnic om de pe pământ… Am dat în el… Iar urma asta roșie, indiferent cât o voi mângâia, nu se șterge. Dar dacă… Îi ating obrazul cu buzele. Nu se ia. Îl ating iar, mai lung… Mă prinde în brațe și… Of, nu pot să nu-l iert. Îl iert… Nu știu cum va fi relația noastră de acum. La distanță. Dar… E al meu.

***

Uneori, nicio barieră pusă nu poate strica o relație. Alteori, nici toate barierele ridicate nu o vor construi.

Am revenit la povestea celor doi liceeni. Mai complicată anul acesta.

Să aveți o duminică liniștită!

Anunțuri

6 păreri la “La distanță

  1. Pingback: Paporniţa romantică (5) | Ţara vorbelor în vânt

  2. Pingback: Unsprezece ore « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s