Legământ

Continuare de la: Cuvinte; senzații; adevăruri

   Nu am dormit toată noaptea. Mi se întâmplă de fiecare dată când am ceva important de făcut. Am privit tavanul peşterii ore întregi, gândindu-mă la podeaua casei. Am poziţionat toţi stâlpii de susţinere şi acum urmează, firesc, montarea pardoselii. Am lemn suficient, dar nu ştiu cum să cioplesc trunchiurile de copaci, astfel încât să confecţionez scânduri. În plus, mi-e teamă că nu vor fi de ajuns cuiele pe care le-am adus în trusa de scule, nu ştiu nici……nu ştiu multe. Oftez şi îmi schimb din nou poziţia corpului, pentru a nu ştiu câta oară. EA doarme profund, cu spatele la mine. Respiră lent şi îşi ţine palmele strânse sub cap, în chip de pernă. O privesc cu atenţie şi abia acum realizez că şi-a tăiat părul. Involuntar, mă încrunt. De ce oare a făcut asta? Avea un păr superb, lung şi strălucitor, îmi amintesc că îmi plăcea foarte mult să mă joc cu buclele ei; deseori îmi încurcam degetele printre cosiţele ei şi era un chin pentru EA până când reuşeam să îmi eliberez mâna. O durea şi mă certa pentru asta, dar copilul din mine era fericit. Cred că îmi aminteşte de mama. Ciudat sentiment…..sau poate că nu? De altfel, Freud spunea că…….. râd în sinea mea şi îmi dau seama că aiurez. Ieri m-am comportat ca un prost. Ştiu asta. Am rănit-o. Din nou.

               Închid ochii şi rememorez totul. I-am ignorat dorinţa. M-a vrut şi eu am rămas nemişcat. Să mă mint singur şi să pun totul pe seama oboselii? Mi-e frică să nu mă creadă un incapabil, mă tem că începe se ezite. Soţia mea este o enigmă ciudată, este precum o carte care alternează paginile albe cu cele scrise. Dacă nu o mai înţeleg? Dacă…

               Răsăritul îmi perturbă introspecţia şi mă ridic uşor de lângă EA. Îmi iau trusa de scule şi o mai privesc o dată, în grabă. Doarme ghemuită şi are un surâs ciudat. Cred că visează.

               “Cum se rindeluieşte corect pentru obţinerea de suprafeţe plane?” Studiez cu atenţie pagina din manual şi cred că am înţeles cum trebuie să procedez. Am nevoie de minimum 100 de scânduri groase şi late. Va fi al naibii de greu, dar trebuie să mă descurc. Încep să râd amintindu-mi replica bunicului, care îmi era adresată de fiecare dată când nu reuşeam să îndeplinesc sarcini relativ simple “Ce, băiete, tu eşti făcut din mămăligă?” Dacă ar fi acum lângă mine, i-aş răspunde că nu avem faină de mălai pe aici! 😀 Las glumele la o parte şi încep să lucrez.

               Mirosul aşchiilor ce se desprind de pe buşteni îmi provoacă o senzaţie plăcută. Cu cât scândurile capătă formă, cu atât bucuria mea creşte. Sunt mulţumit de mine însumi şi asta mă face să lucrez cu spor.  Realizez târziu că soarele străluceşte deja; broboane de sudoare îmi picură pe faţă, dar nu simt oboseala. Nu vreau să o simt. O idee îmi acaparează mintea şi muncesc frenetic. Vreau să îi fac o surpriză şi să termin pardoseala primei camere, apoi să fixez stâlpii de susţinere ai acoperişului.

               Observ cu coada ochiului că ea mă priveşte de pe plajă, dar mă prefac că nu o văd şi continui să lucrez. Oare înnebunesc?

               Foamea şi setea mă opresc. Alerg spre peşteră şi o găsesc pregătind cina. Îmi întinde fără o vorbă coaja de cocos şi beau imediat toată apa. Repet gestul de trei ori şi îmi spune simplu că nu mai avem apă. Trebuie să merg la izvor să refac stocul de apă. Încep să râd prosteşte şi îi transmit că este ultimul lucru pe care l-aş face în acest moment. Vreau să mănânc şi să îi arăt ce am făcut.

               Cinăm în linişte, eu mănânc cu poftă, ea abia dacă ciuguleşte ceva. O fi bolnavă? Cred că mă priveşte cu milă, dar eu mă simt puternic. Terminăm de mâncat şi o rog să mă însoţească până la micul nostru şantier.  Ascultă cu atenţie explicaţiile mele şi îmi zâmbeşte când o întreb des dacă a înţeles – unul dintre ticurile mele, atunci când explic ceva – asigurându-mă că se concentrează la ce îi spun. Îmi acompaniez expozeul cu gesturi largi, schiţând în aer planul întregii construcţii. Entuziasmul meu este pueril, dar ştiu că ceea ce fac are o importanţă mare pentru noi şi asta este tot ce contează.

                Mă întrerupe şi mă întreabă dacă mai am de gând să vorbesc mult. O privesc uimit şi nu înţeleg ce vrea. O clipă de tăcere mă ajută şi acum pricep. Mă apropii de EA şi văd, din nou, cât este de frumoasă. Se reinventează sau o redescopăr eu? Îngenunchez în faţa ei, cerându-i iertare. Îi îmbrăţişez picioarele şi încep să plâng, iar lacrimile mele strălucesc puternic pe pielea ei. Se apleacă asupra mea şi îmi cere să o privesc. Stelele se reflectă în ochii ei, conturând o dorinţă vie şi pătimaşă, veche, dar atât de actuală. Ne întindem amândoi pe podeaua jilavă şi ne iubim ca doi adolescenţi, având luna drept martor şi protector. Trăiesc momentul atât de intens încât nu reţin detalii; sunt convins că EA înregistrează fiecare moment în memorie; mereu a fost înclinată spre analiză, spre deosebire de mine, care sunt o fire vulcanică. Poate că îmi va povesti cândva totul.

               Înainte să adormim, îi propun să facem un legământ: să nu lăsăm niciodată să se stingă focul sacru din vatra sufletului – iubirea noastră. 

Am două lucruri de constatat. 1) scumpul meu scriicios a devenit romantic. 🙂

2) da, știu, știu, a trecut mai mult de o lună. Pe el să-l certați, dacă-l prindeți 😀

Revin cu povestea mea!

6 păreri la “Legământ

  1. Pingback: Încotro? « Andra Pavel

  2. Pingback: Despre „a simți” « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.