O nouă temelie

 Continuare de la: Inamic

           Am nevoie de o secure pentru a tăia trunchiurile de copaci. Mă întreabă curioasă de ce trebuie să îmi exercit “talentul” de pădurar şi îi explic că avem nevoie de arbori solizi pentru a-i folosi drept stâlpi de susţinere ai casei noastre. Mă îndrept hotărât spre trusa de scule – bine că nu zace rătăcită pe cine ştie unde – şi aleg de acolo unealta de care am nevoie, îi fixez bine coada şi cercetez atent tăişul lamei, care luceşte puternic sub soarele arzător. ”Ei, să vedem ce poţi” mă adresez metalului cu voce tare, fără să îmi dau seama. Iau două tricouri parţial uscate de pe sârmă şi ne înfăşuram amândoi capetele; semănăm cu doi beduini din deşert, dar este singurul mod de a ne proteja de insolaţie. “Eu sunt gata să începem”, îmi zice EA. O privesc amuzat, dându-mi seama că EA crede că îi vorbisem şi îi indic direcţia pădurii. Oftează şi mă urmează. Ştiu că nu îi place locul, dar n-am ce-i face, nu mă pot descurca fără ajutorul ei.

            Aleg nouă copaci înalţi pe care îi consider suficient de rezistenţi şi îi însemnez, făcându-le la bază câte o crestătură cu securea. “Hmm, pe care să îl tai primul….” Îmi dau seama că ne va fi mai uşor să îl transportăm pe cel mai apropiat de lizieră, aşa că decid să îl dobor întâi pe el. Încep să lovesc puternic şi ritmic scoarţa copacului, simţind cum începe să cedeze. Trosneşte din toate încheieturile şi dă semne de prăbuşire iminentă. O avertizez pe EA şi o rog să stea în spatele meu. Mai lovesc lemnul de două ori şi cedează definitiv, prăbuşindu-se cu zgomot. Ne uităm unul la celălalt fericiţi, acompaniaţi de ciripitul agitat al păsărilor speriate. Râd mulţumit şi încerc să fac haz de necaz, spunându-i că pasul cel mai dificil a fost făcut, au mai rămas “doar” opt buşteni de tăiat. Nu cred că i-a plăcut gluma, căci chipul ei capătă o expresie ironică foarte sugestivă. Vede că sunt obosit şi transpirat, aşa că se oferă să îmi aducă puţină apă de la pârâul pe care l-am descoperit împreună când am însemnat pentru tăiere cel mai îndepărtat arbore. O întreb despre cum va aduce apă de acolo şi îmi flutură din mers o jumătate de coajă provenită de la una din nucile de cocos pe care le-am avut la cină seara trecută. Ce “cană” interesantă! 😀

 

           După multă trudă, mai reuşesc să dobor încă doi copaci. Îmi ia ceva timp până reuşesc să îi curăţ de crengi şi noduri, astfel încât sunt gata pentru a fi transportaţi către locul unde urmează să fie amplasaţi stâlpii de temelie. Mă încordez şi încerc să mişc primul trunchi, dar abia se clinteşte puţin din loc şi îi dau drumul din mâini, furios pe neputinţa mea. Înjur scurt şi îl lovesc cu piciorul, dar ţip imediat de durere şi ţopăi într-un picior. Nu mi-am dat seama că era chiar piciorul rănit. EA mă dojeneşte şi îmi reproşează că nu am aşteptat ajutorul ei, zicându-mi că nu era momentul să încerc să o impresionez cu forţa mea fizică, căci mă cunoaşte suficient! I-auzi, de când poate spune o femeie că îşi cunoaşte propriul soţ suficient? Râd singur de gândul meu şi o privesc cum reflectează la o soluţie pentru micul nostru impas logistic. EA are un ritual deosebit când se gândeşte profund la ceva, adoptă o poziţie “băţoasă” şi îşi duce mâna stângă la gură, atingându-şi uşor buzele cu degetul arătător, de parcă ar încerca să “dezmierde” gândurile! Hihihihi! Este prea serioasă şi nu îmi permit să o deranjez. Cine ştie, poate descoperă o metodă de transport. În sfârşit, vine şi răspunsul, pe cât de simplu, pe atât de eficient. Îmi propune să folosim lianele împletite de ea pentru a trage lemnele după noi. Fuge până la plajă şi se întoarce cu “frânghia” necesară, legăm primul trunchi de un capăt şi…….diii, căluţii mei! 😀

            Ne-am opintit până am târât buştenii tăiaţi la locul dorit şi ne-am întins pe nisip, extenuaţi. Mă panichez când realizez că soarele începe să apună şi noi riscăm să mâncăm, din nou, o cină frugală. Îi spun că am de gând să pescuiesc şi o rog să doboare nişte nuci de cocos. Îi arăt repede cum să le găurească folosind tirbuşonul special din trusă şi îmi promite că va aduna şi lemne de foc. La rându-mi, aleg un băţ potrivit de lung şi fixez cuţitul de vânătoare la unul din capete, legându-l cu câteva fâşii din scoarţa unei liane.

            Aleg un loc cercetat de ieri şi  intru în apă până la genunchi. Mă bucur că este limpede şi pot urmări cu uşurinţă mişcările bancurilor de peşti. Aşa cum era de aşteptat, deşi am înaintat încet prin apă, am speriat peştii şi au fugit cu toţii. Nu îmi fac griji, ştiu că vor reveni după un timp, atunci când se vor obişnui cu prezenţa mea şi îşi vor da seama că nu sunt  o ameninţare pentru ei. Ştiu că memoria peştilor nu durează mai mult de trei secunde, aşa că deja mă gândesc la ce gust vor avea după ce îi voi prăji. Iată-i, mişună printre picioarele mele de parcă eu nici nu aş fi acolo. Îmi pregătesc suliţa improvizată şi aştept momentul prielnic să atac. Mă concentrez asupra unei peşte măricel, frumos colorat, care înoată leneş pe lângă piciorul meu stâng. Arunc suliţa în apă, dar ratez şi ating nisipul, tulburând apa. Peştii fug din nou şi nu mă pot abţine să nu icnesc de frustrare. Cred că de vină a fost poziţia laterală din care am atacat; voi avea mai mult succes dacă aştept ca ţinta să îmi treacă prin faţă.

            Aşa cum am preconizat, următoarea dată am avut succes. Vârful cuţitului s-a înfipt în burta unui peşte identic cu primul – o fi fost acelaşi sau unul din fraţii lui? – şi am ridicat satisfăcut prima mea captură, pe care am aruncat-o precum o piatră înspre plajă. Observ de la distanţă cum peştele se agită în nisip, de parcă ar fi dat prin făină. Ştiu că ea mă va certa pentru că nu am confecţionat un minciog, fiind nevoită să îi cureţe de nisip, dar sper că mă va ierta, căci sunt un pescar diletant.

            Am repetat operaţiunea până când am prins destui peşti. I-am adunat bucuros de pe plajă, acoperiţi complet de nisip. Am ajuns la peştera unde am înnoptat în ziua precedentă şi i-am arătat mândru captura. A vociferat când a văzut cum arată cina noastră, dar s-a calmat destul de repede. Ştiam eu că nu este mofturoasă! 😛 Am lăsat-o să pregătească peştele, căci făcuse deja focul, plecând spre colina unde vom construi casa. Cercetez bine zona, cred că este suficient de plană şi vreau să încep să sap primele gropi pentru stâlpi. Mă grăbesc spre trusa cu scule şi aleg lopăţica de infanterie, perfect adaptată pentru săpăturile rapide. Termin de scobit primele trei lăcaşuri şi le acopăr cu frunze de palmier, pentru a nu fi astupate de nisip pe timpul nopţii. Îi aud vocea care mă strigă să vinla EA. Cina este gata şi mi-e o foame de lup!

photo1: http://www.freewallpapersbase.com

photo2: http://69wallpaper.blogspot.com

Anunțuri

13 păreri la “O nouă temelie

  1. Pingback: Cuvinte; senzații; adevăruri « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s