Două săptămâni

Continuare de la: Șansă

Colega m-a sunat, invitându-mă – de fapt impunându-mi – să ies cu ea și prietenul ei în oraș. Oh, bine… Ne dăm întâlnire la una din terasele din oraș și pornesc cu jumătate de oră înainte. Mă întâlnesc cu un coleg de generală și merg cu el până în fața restaurantului-terasă, de unde el își continuă drumul spre poștă, „ținta” lui inițială. Îmi caut colega, dar Eliza nu e de găsit. O văd, făcându-mi cu mâna, și mi se oprește inima o clipă. Lângă ea, stă nimeni altul decât Cosmin. Trebuia să mă aștept la asta… Zâmbesc palid și mă duc la ei. Îi salut și mă așez. Cosmin îmi zâmbește, ușor ironic.

– Joci dublu? întrebă, arătând cu bărbia spre stradă, spre colegul meu.

– Eu sau tu? replic amuzată, observând că Eliza e singură. Râde și se lasă ușor pe spate, fără să mă scape din priviri.

Apare și prietenul colegei mele și, curând, ne pierdem toți patru în discuții dintre cele mai inofensive, însă ne „grupăm” în două tabere. Pentru neseriozitatea bărbaților, eu și Eliza milităm împotriva lor. Apoi, când vine vorba – cine știe cum – de meritul pe care îl are familia în crearea personalității, cuplul care m-a invitat susține că depinde mai mult de percepție, nu de cadru. Eu și Cosmin nu suntem de acord. Până la urmă, fără să realizăm, trec câteva ore bune. Mama îmi tot trimite mesaje, să merg acasă înainte să se întunece, așa că decidem să încheiem seara. Eliza se face nevăzută cu partenerul imediat ce părăsim terasa, așa că mă lasă cu Cosmin. Nu știu dacă să zic ceva, sau nu…

– Ai de gând să rămâi tăcută tot drumul? întreabă încet.

– Asta a fost prima întâlnire?

Se gândește puțin.

– Nu prea.

– Jumate de întâlnire? râd. Cum vine asta?

– Jumatea cealaltă, dacă mă lași să te țin de mână.

– Câte secunde? îl ironizez, privindu-l.

Până să-mi dau seama, îmi prinde degetele cu ale lui. Inițial vreau să mă depărtez, dar mă strânge ușor. Îi simt căldura și pielea fină și nu mai pot să mă opun. La naiba, nu e bine…

– Unde a dispărut verigheta? îmi amintesc după câteva clipe.

– Nu a dispărut. Am lăsat-o acasă.

– Credeai că așa uit că ești însurat? spun, mult mai tăios decât aș vrea.

Se oprește și mă întoarce spre el. Își apropie fața de a mea și cred că șoptesc un Nu pe buzele lui, pentru că se oprește la cinci centimetri de a mă săruta. Oricum ar fi, asta e prea devreme.

– De ce-mi faci asta? murmur, fixându-mi ochii pe buzele-i pline.

– Te plac. Mi-ai lăsat impresia că și tu mă placi. Nu te mai opune atât, spune încet și îmi sărută obrazul, apoi mă prinde iar de mână și ne continuăm drumul.

Sunt invadată de mii de gânduri. De ce nu m-aș opune? E ilegal și imoral ce facem.

– Tu ar trebui să te opui. Pentru că nu o faci, am rămas eu.

– De ce ar trebui? e curios, fără pic de ironie în voce.

– Pentru că… Oh, fir-ar, nu mai spun iar. Dacă tu nu înțelegi, cum aș putea eu să o fac? șuier, fără să mă agit.

Mă oprește iar și mă privește zâmbind. Zâmbesc fără să vreau, răspuns la expresia lui senină.

– Câți ani ai? mă întreabă.

– Șaptesprezece.

– Eu am douăzeci și doi. Nu-i chiar așa mult, nu?

Dau din cap. Nu, nu e mult. Îl prind de mână și de data asta îl trag eu după mine, încet pe străzile pusti, deși încă n-a apus soarele.

– Am nevoie de tine mai mult decât crezi. Ești inocentă și… senină.

– Crezi? Mă gândesc la un bărbat căsătorit ca la un viitor iubit. Cât de inocent e asta?

– Perfect inocent. Te gândești la un bărbat pe care-l placi ca la un potențial iubit. Mie-mi sună bine.

Oftez. Nu o scot la capăt cu el. Mergem în tăcere până în fața blocului meu. Mă întorc spre el și îl găsesc tot atât de senin precum era când ne-am despărțit de Eliza.

– Sincer, nu știu dacă pot să-ți mai acord o întâlnire, încep, fără să-l privesc.

– Maria, te rog, vrei să nu te mai gândești la mine ca la un bărbat „luat”? Nu-s luat.

– Nu are sens…

– Te pot face să te îndrăgostești de mine, spune, sigur pe el. Mă apucă râsul. O, sigur.

– Să vedem. Ai două săptămâni, îl avertizez, apoi mă întorc repede pe călcâie și cobor treptele până la ușă. Mă privește de sus, cu mâinile pe lângă corp, amuzat.

Urc în fugă cele două etaje, deși știu că nu avea să mă urmărească. Apoi intru în casă cu un zâmbet larg, entuziasmată ca o copiliță de câțiva ani. Nu că aș avea prea mulți, vorba lui…

Foto: http://www.flickr.com

 

 

 

Anunțuri

7 păreri la “Două săptămâni

  1. Pingback: Lily « Andra Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s