Inamic

Continuare de la: Contratimp

            Mi-e frig și nu știu dacă somn sau dor de… casă. Ideea e că el reușește să adoarmă mai repede ca mine. Mult mai repede. Respiră ușor, cu nasul în părul meu umed, răpit de vise colorate, la fel ca adâncurile în care m-a vrăjit azi. Înainte de furtuna asta tâmpită. Înainte de frigul ăsta ud pe care nu-l pot scoate din oase. Încep să regret. Încep să vreau înapoi. Au rămas pe plajă și bruma de lucruri luate și mă enervez cumva că l-am lăsat să mă plimbe, deși intenționasem să ne apucăm de treabă. M-a luat ca un nebun în apă și nu spun că nu mi-a plăcut, dar uite, acum suntem înghețați, izolați, ca Adam și Eva. Fir-ar… Simt clar lacrimile calde pe obrajii mei înghețați, dar mi le reprim atât cât pot. Nu vreau să audă nimic. Nu vreau să știe că sunt slabă. Nu vreau să știe gândurile mele. Sunt obosită, copleșită, amețită de perspectiva care abia acum prinde contur. Of, of… Mi-e așa sete! Oh, știu! Mă strecor ușor de sub el – se mișcă și se întoarce pe partea cealaltă. Mă ridic și iau cojile de nucă de cocos. Nu sunt crăpate, ceea ce e perfect. Le scot afară, astfel încât să adune în ele ploaia. Da, am făcut și eu ceva bun. Mă simt mai bine. Doar puțin.

            Acum plouă mărunt, cu mici întreruperi. Sunt oricum udă până la piele, nu are niciun sens să mă ascund. Focul stă să se stingă – nu mai are ce arde. Pornesc aiurea în jurul peșterii noastre. Nu departe, găsesc o alta, mai mică, dar mai adâncă, mai uscată. Un copac a căzut – cine știe cum – și e jumătate în peșteră. Mă strecor înăuntru și încep să rup din crengile uscate. Adun destule. Dar cum să le iau de aici și să nu le ud? Îmi amintesc cum a făcut el. Mă întorc la noi, apoi, după vreo zece minute de bâjbâit pe întuneric, cu fulgerele luminându-mi tremuratul și tresăritul speriat, ajung cu două brațe în mica noastră peșteră. Refac focul și ar trebui să dorm. Dar nu pot. Hm…

            Îmi dau hainele jos și le pun lângă foc, destul de departe să nu le ardă, destul de aproape să le usuce. L-aș ajuta și pe el să dezbrace hainele alea reci, dar îl trezesc și nu vreau asta. Nu știu ce aș mai putea face – dacă nu era întuneric, coboram la plajă. Mă așez lângă foc și îmi dau părul peste umăr, să-l usuc. Nu știu cum voi mai avea grijă de el așa, lung. Până și să-l usuc, să nu mă mai doară capul din cauza umezelii, mi se pare teribil de dificil. Recurg la cea mai ciudată alegere – pentru mine. Găsesc micul cuțit de masă și mă străduiesc să-mi tai părul cât de cât drept. Adun șuvițele de jos și le arunc afară, să nu le mai văd. Asta sunt. Noua „Eu”. Nu mai am nume. Iubita lui e suficient. Îmi amintesc, ca prin vis, ultima carte citită și singurul citat rămas în minte. „Pe ultima pagină, rămasă neterminată, scrisese de mai multe ori: iubitul, iubitul, iubitul meu…” Știu că mi-a plăcut atât de tare și îmi era așa dor de el, în nebunia zilelor de muncă, atunci când ne vedeam jumătate de oră, adunat, pe zi, încât i-am scris fragmentul ăsta pe toate foile uitate pe masa din bucătărie, pe agendă, pe calendar, pe tot ce avea imprimat deja mirosul lui. Cred că l-a enervat inițial, apoi m-a întrebat de unde am citatul. „Secret!” am zâmbit și l-am sărutat fugar, misterios, lăsându-l să se frământe puțin. Apoi, în loc să mă aștepte cu cina, mă aștepta cu… insula asta.

            Calmează-te, iubita iubitului tău. Oh, cum sună asta… Am putea fi orice. De la frați, la căsătoriți, la dușmani. Și presimt că așa vom fi, până în final. Vom trece de la una la alta. Sper să rămânem, în final, împreună… Încă goală, mă așez lângă el și, simțindu-mă, se întoarce și mă îmbrățișează. „Miroși frumos.” bombăne, deși sunt sigură că doarme. Închid ochii, cu un zâmbet pe buze.

*

            Mă trezesc cum răsare soarele. EL încă doarme și nu intenționez să-l deranjez. Focul e tot acolo, mult mai mic; câteva crenguțe sunt în colț. Hainele i s-au uscat, dar pielea îi e umedă toată. Mă ridic și îmi îmbrac hainele, uscate și mirosind a fum. Îmi amintesc de colega mea din generală, mica țigăncuță cu ochii verzi; ea mirosea mereu a fum… Pun și celelalte crengi în foc și ies.

            Nu mai plouă. Soarele se uită spre mine cu un zâmbet ipocrit, dinspre plaja de unde am venit. Sau nu? Îmi amintesc că am urcat de-a dreptul până aici. În fine, oricum trebui să cobor. Dar cum va știi unde sunt? Uf… Scrijelesc cu cuțitașul pe solul umed din fața peșterii: SUNT PE PLAJĂ. Și plec. Pădurea e deasă, umedă, picură, râde, plânge, cântă, sâsâie, șuieră. E de toate și nimic. Am grijă la rădăcinile răsărite spre soare, am grijă la crengile care mă agață. Pășesc încet. Liane. Frunze largi, de palmier. Bune pentru căsuța noastră. Ajung pe plajă. Bagajele noastre nu sunt. Oh, te roooog! Pornesc într-o direcție nestabilită pe mal. Apa e rece și agitată, nisipul e nestatornic și îmi gâdilă tălpile. Peisajul e altul. E la fel de spectaculos ca ieri, dar într-un alt mod. E o furie în frumusețea aceasta. La fel ca atunci când, încolțit de lei, îi privești fix în ochi, fără să fii capabil să te aperi, să te miști. Sau, ca să nu vorbesc din teorii, când ești acuzat de ceva ce n-ai făcut. Rămâi mut, privind fix în ochii celui care te blamează, încercând să înțelegi minunea din ochii lui, furia păstrată ascunsă până atunci.

            Zona începe să devină ocupată de scoici. Mici, mari, palide, vii. Le admir, dar nu iau niciuna. Întâi bagajele! Merg destul de mult, până dau de stânci. Mă cațăr pe ele, dar dincolo e pădure. Mă întorc. Ajung la locul de pornire și continui, în direcția opusă. Scoici. Multe. Fără bagajele noastre. Mai merg, până la alte stânci. Fir-ar să fie de treabă! Țip ca nebuna, singură pe insula asta pustie. Nu știu de ce vreau bagajele. Simt că e ceva important acolo. Măcar ghidul, să-i tratez piciorul. Mama ei de treabă! Mă salt pe stânci și mă așez, privind spre soarele ăla enervant, la fel de calm ca ieri, dar – presupun – la fel de prefăcut. Oftez. Nu am nicio idee. Ce să fac? Încotro? Privesc în spate, spre pădure, și culorile aprinse, albastru, portocaliu, mă fac să sar direct în nisip, în genunchi. Au. Mă salt repede și fug spre marginea pădurii. Bagajeleeee! Yeeey!

            Le trag cu greutate spre locul unde am coborât pe plajă, ca să mă găsească ușor. Le desfac. Mai găsesc un cuțit, mai serios decât celălalt. Mă duc în pădure și mă străduiesc să rup niște liane. Nu prea groase, dar suficient. Le aduc pe plajă și le înnod, le întăresc și le fac sârmă între doi palmieri. Întind hainele ude pe ea. Cărțile sunt ude, unele pagini abia mai pot fi citite, dar le pun și pe ele la uscat, poate-poate. Am găsit și o sticlă cu dezinfectant sanitar. Perfect. Organizez tot ce pot, mă asigur că nu le fură valurile și urc înapoi la peșteră. Când ajung, realizez că soarele se uită la mine de aproape. Ștt, taci. Dacă nu mă ajuți, stai acolo și nu lăsa norii să vină iar.

            El încă doarme. „Doamne, ce adormit!” îmi spun inițial, dar realizez că e, probabil, obosit și din cauza durerii de la picior. Mă așez lângă el și îi desfac tricoul. Rana e murdară, dar nu mai sângerează. Am una dintre jumătățile de coajă de nucă de cocos și folosesc cu grijă apa din ea, curățând rana. Pe un colț curat al tricoului pun alcoolul sanitar și șterg, suflând, cu mișcări precise, din interior afară, așa cum îmi amintesc că-mi făcea mama când îmi loveam genunchii. Tresare imediat ce alcoolul își face efectul, dar i-am prins bine glezna, să nu mă poată lovi. Îl privesc cu resentiment și îl rog să suporte. Oftează și închide ochii. Suferă cu stoicism tot ce am de făcut.

            – Până acum, nu mă simt liberă. Ci doar… izolată. Să fie bine? bombăn, mai mult să-l distrag, în timp ce curăț rana.

            – Nu putem da înapoi, știi asta.

Dau din umeri. Știam, urâtule! Mă apucă râsul și mă întreabă ce naiba am. Nu spun nimic, râd în continuare de apelativul pe care mi l-am amintit abia acum de la începuturile noastre. Termin și rup tricoul – doar o parte era murdar, așa că fac un bandaj destul de bun, cel puțin pentru moment. Apoi îl prind de mână și îl iau cu mine pe plajă. Focul încă nu s-a stins, dar mai are puțin. Vom reveni aici, dacă nu ne organizăm până diseară.

            E fericit că am găsit bagajele. Întârziem mult în pădure, tăind liane, frunze de palmier, crengi subțiri. Înapoi pe plajă, se amuză de organizarea mea „statală”. Mă bate gândul să-l părăsesc ca să strâng scoici, cine știe ce noroc am, dar nu. Încă nu. Îl ajut să facem căsuța. Sunt foarte dezamăgită când văd că soarele aproape ajunge deasupra noastră și nu am început. Mă simt neputincioasă și obosită, luptând pentru nimic, dar nu o arăt. Nu pot să-i fac nimic. E inamicul meu, azi, soarele ăsta. Poate mi-l fac aliat…

Anunțuri

8 păreri la “Inamic

  1. Asta da curaj, sa lasi totul in urma si sa te avanti in necunoscut, intr-o aventura plina de imprevizibil, de pericole, de mister. Uite, asta e unul din lucrurile pe care nu le-as face pentru nimic in lume, niciodata.
    Sa stii ca multi adopta metoda asta de supravietuire, daca nu-l poti dobori(pe dusman, evident), macar ti-l apropii, ti-l faci aliat. Dar asta presupune un compromis pe care, personal, nu prea sunt dispusa sa-l fac.

    • 🙂 Ei bine, nici EL nici EA nu au nimic de pierdut… Poate doar de câștigat din a-și face soarele aliat. Cât despre a fugi, așa, în necunoscut… Aș pleca, sincer, chiar acum, cu trenul spre, nu știu, un oraș din țară. Oriunde. Dacă aș avea banii necesari. Dar să mă rup de lume, ca ei doi, nu.

  2. Pingback: Cântă-mi iubirea! « Marin Toma's Blog

  3. Pingback: O nouă temelie « Andra Pavel

  4. Pentru o clipa crezusem ca nu sunt singuri.
    Nu cred ca as lua vreodata decizia de a ma izola pe o insula pustie,deocamdata.Cel mult mi-as face o cabanuta undeva langa o padure,sa am a ma retrage in liniste atunci cand presiunile devin prea mari.Vise…
    Dar sper sa nu ajung niciodata in pustiu,literalmente.
    E bine totusi ca sunt doi-unde-s doi puterea creste!(si dusmanul nu sporeste-asta apropo de soarele inamic).

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s