Marile speranțe

Pentru că v-am promis o plimbare pe o insulă pustie 🙂    

       Nu mai suportam. Simţeam că mă sufoc şi aşteptam îngrozit prăbuşirea inevitabilă,  alergând zilnic precum un cal de curse aflat pe ultima turnantă. “Marele” premiu? Desigur, banii, bucăţile de plastic sau hârtie care au subjugat generaţii întregi, care au dus la mărirea şi decăderea atâtor oameni. Ce mi s-a părut mai grav a fost faptul că o trăgeam şi pe EA după mine, că extenuarea mea se răsfrângea dureros şi asupra ei. Mi se părea curios  cum mă privea atent cu ochii ei mari şi verzi, dar totuşi nu mă vedea. Îmi zâmbea larg, îmi vorbea calm, dar nu-mi spunea nimic. Începusem să trăim ca nişte străini, eram două persoane care locuiau în aceeaşi casă, mâncau şi dormeau împreună, dar nu (mai) aveau nimic în comun.

            Nu am fost niciodată un tip leneş. Mi-a plăcut să învăţ, să muncesc şi să fiu independent, să mă pot întreţine singur.  I-am dispreţuit mereu pe cei care se complăceau în a fi întreţinuţi şi nu erau în stare să se descurce prin propriile mijloace. Cu toate acestea, mi-am dat seama că toată activitatea mea zilnică, tot ce făceam la servicu, mă nemulţumea. Paradoxal, succesele mă deprimau treptat, nu reuşeam să găsesc un sens al activităţii mele, o raţiune pentru care trăiam. Aveam un salariu mai mult decât decent pentru România, îmi puteam permite un trai fără prea multe griji. EA avea o situaţie asemănătoare cu a mea, fiind recunoscută drept un specialist reputat în domeniul ei de activitate. Pe scurt, aveam bani, dar nu puteam cumpăra cu ei ceea ce îmi (ne) doream cel mai mult.

            Trebuie să recunosc că ideea nu este originală. De fapt, nici nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva, căci nu sunt un aventurier, mai degrabă, sunt un pragmatic suspicios. Într-o seară, fiind teribil de plictisit, priveam absent înspre bibliotecă şi mi-a atras atenţia o carte, o ştiţi cu toţii, “Insula comorii”. Oricât de pueril pare, imaginaţia mi s-a pus în mişcare şi am făcut o serie simplă de conexiuni: insulă – izolare-protecţie-supravieţuire-departe de lumea dezlănţuită. Ca totul să fie aşa cum îmi doresc, va trebui să ne descurcăm doar cu ceea ce ne poate oferi natura, nu vreau să mai utilizăm banii pentru a cumpăra cele necesare traiului; cel mult, trocul, produse contra produse. Sunt convins că va fi extrem de dificil şi anevoios, dar mă incită gândul că va trebui să conlucrăm în permanenţă, să colaborăm pentru a trăi.

În mod curios, nu mi-a luat mult timp să mă decid. Nici EA nu a prea stat pe gânduri; am impresia că am convins-o foarte uşor, prea uşor, poate. I-am prezentat oferta, un lot de pământ de pe o mică insulă nelocuită din Caraibe, aproape de Dominica. Peisajul a lăsat-o fără cuvinte, am fost uimit să îi văd din nou ochii strălucind de bucurie, reflectându-se vorace în luciul monitorului ce ne releva amândurora frumuseţile zonei. Cred că am constatat, teribil de amuzat, că ochii ei deveniseră mai verzi decât vegetaţia de pe insulă.

            La unison, am decis să vindem tot ce aveam şi, cu banii obţinuţi, plus ce mai reuşisem să economisim, să facem o ultimă tranzacţie ce avea să implice banii. Sper ca aceasta să fie şi cea mai importantă. Oricât de greu ne-a fost, am trecut peste protestele vehemente ale părinţilor, peste regretele (invidia?) amicilor şi neîncrederea maliţioasă a celor de la ambasadă, care au râs copios de noi când le-am transmis că vrem să ne mutăm “la capătul lumii, în mijlocul a…nicăieri”. Vă întrebaţi probabil ce anume ne-a motivat să depăşim toate obstacolele ivite. Ei bine, cred că noi am văzut în această adevărată piatră de hotar o metodă, poate singura viabilă, de a ne regăsi, de a ne redescoperi dragostea ce părea să se fi amestecat cu fumul deznădejdii.

            Am plecat doar cu câteva valize cu haine, o trusă de scule, trei cărţi de bucate, un ghid practic de construire a caselor din lemn şi, desigur, biletele de avion. Ah, era să uit, am luat şi o carte cu plante medicinale specifice zonei în care mergem, sunt convins că vom avea nevoie. Nu în ultimul rând, “cărăm” cu noi şi “povara” optimismului debordant, acel entuziasm de început care ne animă de fiecare dată când ne implicăm într-un proiect despre care ştim că este foarte important.   Unii le-ar putea numi şi………. MARILE SPERANŢE.

***

               Nu mi-am dat seama câtă dreptate avea decât atunci când ne-am văzut în avion. Zburăm spre… MARILE SPERANȚE, cum spune EL, încântat. Bine, recunosc; am acceptat din prima, dar pentru că simțeam nevoia de o schimbare. De o nebunie. Și am făcut-o. EL era atât de entuziasmat de marea idee care-i venise încât nu am putut nici măcar să mă gândesc la un refuz. Acum am realizat – abia acum, în avion, într-o călătorie fără întoarcere! – că va fi o luptă cu natura, cu strămoșii noștri și, mai ales, cu noi. O luptă pentru care nu sunt deloc pregătită. Dar nu sunt genul care să dea înapoi. Nici măcar când ai mei scumpi prieteni râdeau de ideea noastră nu m-am lăsat. Of, ce naiba facem noi?

               Îi strâng mâna într-a mea. Sau așa cred, pentru că EL răspunde la fel. Aproape am ajuns. Inspir adânc – noua noastră viață. Avionul aterizează – am uitat și că nu-mi plac deloc aterizările – și ne trezim așteptând bagajele în aeroport. Câteva haine, scule, cărți. Foarte puține cărți. Și nici măcar nu sunt beletristică sau istorie… La ieșire, având în mână un carton pe care scria numele nostru – mai ceva ca în filmele de care ne amuzam amândoi sâmbătă seara – ne așteaptă fostul proprietar al pământului din mica insulă. Cu o engleză grăbită, aproape de neînțeles, ne urează „Bun venit!” și ne ajută cu bagajele. Ne urcă într-o mașină nu prea nouă, dându-ne de înțeles că acela e amicul lui și că așa ajungem la barcă. Deși inițial am crezut că engleza mea și-a pierdut simțurile, am ajuns, da, la o barcă. Mică, odată albă, cu motor. EL îmi zâmbește, cu subînțeles. Sau mi se pare mie?…

               Călătoria mi s-a părut o veșnicie și totuși prea scurtă. Genul de momente pe care vrei să le depășești, căci te așteaptă altele – insula noastră! – dar pe care ai vrea să le savurezi la maximum. Nu visam vreodată la Caraibe. Habar n-aveam că apa e atât de albastră. Atât de senină, la fel ca cerul. Soarele era deasupra noastră, dar nu ardea ca cel din capitală. Era dulce și a reușit să mă calmeze puțin. Nu ne-am dat drumul la mână și îl surprind pe ghidul nostru privindu-ne pe sub gene. EL n-a spus nimic până acum. Nici eu n-am scos vreun cuvânt, mai departe de cele necesare. Totul e… liniștit. Tăcut. Răcoritor dar cald, ca o zi pe plajă, în același timp. Cred că acum mi-e și mai teamă, acum când văd peste umăr Dominica micșorându-se, parcă scufundându-se și ea în pustiul albastru.

               Ajungem. Insula pustie – insula noastră. Ghidul ne ajută să punem bagajele… pe nisip; ne arată cam de unde până unde se întinde lotul cumpărat, nu că ar verifica cineva. Înainte să plece ne urează „Succes” și, urcat în barcă, menționează un vas de croazieră care trece pe lângă insulă „din când în când”. Și e plecat. Singura noastră legătură cu realitatea își face drum înapoi în… realitate. Mă simt atât de obosită, cumva deznădăjduită, încât nu fac nimic. Mă așez pe nisip, lângă bagaje, și privesc în zare.

               – Știi, am vaga impresie că visez, mă trezesc vorbind.

               Nu știu nici dacă mă aude. Și, dacă o face, refuză să mă înțeleagă. Sau e atât de vrăjit de peisaj, încât nu poate spune nimic. Cert e că nu aud decât valurile ușoare și vântul printre palmieri. Se așează lângă mine. Îmi amintesc prima oară când am stat amândoi pe plajă. Acum oare câți ani? Nici nu mai știu… Timpul trece repede când îl lași să se scurgă pe lângă tine, prins în mari realizări care duc nicăieri. Inspir adânc. Aerul e prea curat pentru simțurile mele. Ideea e că am ajuns aici – de bună voie și nesilită de nimeni – și trebuie să mă adaptez. Ce ne trebuie întâi? Apă, un loc pentru somn, mâncare. Adică un izvor, citit ghidul luat de EL și cartea cu plante medicinale. E viața pe care am ales-o. Hai să facem ceva înainte de apus!

               Mă ridic și îmi imită gestul. Haide, băiat deștept, să ne organizăm…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

11 păreri la “Marile speranțe

  1. Pingback: Rugă târzie… « Marin Toma's Blog

  2. Pingback: Recapitulare « Cu arma la vedere!

  3. Pingback: Summer wine | Andra Pavel

  4. Pingback: Contratimp | Andra Pavel

  5. Pingback: Eu – persoană online/blogger şi alte probleme « Flori de cireş şi Coca-Cola ♥

  6. E scrisa de 2 persoane diferite? Sau tu ai scris si partea „lui”? Ca nu mai inteleg nimic.
    Destul de incredibila povestea.Adica ma intriga decizia lor radicala,brutala de a se muta in „tinutul de nicaieri”.Sunt convinsa ca peisajele sunt de-a dreptul extraordinare,nu ma indoiesc de frumusetea naturii nicio clipa.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.