I’ll love her ‘till I die

Poate nu totul se rezumă la final, ci la drum.

***

Ultima săptămână de școală nu e deloc bună. Nici măcar ușoară. Ultimele note, ultimele lacrimi, ultimele reproșuri. Cel mai rău este în penultima zi, când fiecare vede ce medii are și, mai important parcă, ce medii au ceilalți.

– Tu chiar crezi că mai contează? bombăne Laura, de undeva din ultima bancă, probabil la ceva spus de Cristian. Da, sunt încă prieteni, deși nu pierd niciun moment pentru a se certa, cât mai public.

– Da, pentru unii notele sunt prea importante.

Mihai se întoarce spre ei și, din instinct, îi prind brațul. Oftează și revine la poziția inițială. Îi zâmbesc cât de dulce pot și îi sărut obrazul. Te rog, nu fă nimic…

***

– Da, la voi mă refeream, începe Cristian imediat după ce diriginta pleacă din clasă. Ligia e undeva pe hol cu două colege. Încerc să mă calmez, de dragul ei.

– Hai să nu ne certăm în ultima zi.

– Normal. Vouă vă convine. V-au mângâiat toți profii tot anul, de n-ați avut nicio grijă. Iar noi ne-am zbătut ca proștii pentru mediile astea.

Tac. E cea mai bună soluție. Deși n-au dreptate deloc.

– Acum taci. Și tot tocilar rămâi, cu tot cu așa-zisele tale talente! sare Mădălina (alt membru al grupării lui Cristian), de parcă o chemase cineva.

Colegii au devenit atenți, dar nimeni nu zice nimic. Doar că toți aprobă tacit… Mă supără să văd că doar atât au înțeles ei din tot. Din toată munca noastră, atât pentru ei, cât pentru noi. Dar așa e lumea… Continui să mă abțin, dar cred că privirea mea e destul de sugestivă.

***

Laura m-a blocat în colțul coridorului gol și mă privește sfidător. Nu înțeleg ce vrea și, pentru că nu zice nimic, trec pe sub mâna ei și intru în baie, așa cum intenționam să fac.

– Ce naiba ai cu mine?

– Ha? Cum adică? se preface indignată.

– Adică… ce ți-am mai făcut acum? Sau ce v-a venit azi?

– O, absolut nimic. Decât că iar sunteți singurii cu media zece și mna, mi se pare incorect.

– Măi fată, sunt eu vinovată că nu înveți tu? mă enervez și îi arunc peste umăr, pornind spre clasă. Vreau să ajung la Mihai și să-l rog să plecăm, chiar dacă diriga nu a plecat din școală și ne-a promis că revine la noi. Nu mă uimește, însă, prea mult să văd că el e înconjurat de restul clasei și tace, deși aproape toți bombăne și aduc injurii la adresa noastră. Îmi fac loc printre ei și ajung lângă Mihai, ca să simt că tremură, de furie. Îi strâng încheietura cât de tare pot.

***

Au tăcut, pentru că vor să vadă care izbucnește primul. Nu sunt în stare să spun nimic, dar Ligia îmi pare pregătită să vorbească. Nu vreau să o las, dar nu putem să plecăm așa… Nu vor renunța decât dacă le închide cineva gura.

– Îmi spune cineva, civilizat, ce se întâmplă? începe ea.

– Se întâmplă că nu e corect.

– Ce? Mediile? Faptul că noi suntem iar primii? spune, apăsat dar fără să ridice tonul.

– Da, bombăne Laura.

– Serios?!

Toți dau din cap aprobator. Ligia se sprijină de banca din spatele nostru și își atinge ușor o tâmplă. Dacă aș putea să-i bat pe toți, doar ca să nu o mai supere pe ea nimeni, aș face-o…

– Hai să vă spun eu ceva. Voi ziceți că am primit notele tot anul pe nimic. Dar gândiți-vă. N-am chiulit, nu ne-am certat cu profesorii, am învățat atunci când era nevoie. Pe lângă asta, am fost la olimpiade, la concursuri, în proiecte. Voi ziceți că suntem tocilari. Dar, fir-ar a dracu’ de treabă, cine a organizat petrecerile de Crăciun, sau de Paști, sau atunci când am luat-o și pe Dana, ca să o desprindem puțin de toate gândurile? Cine a planificat balul de Valentine’s Day? Nu eu m-am plimbat pe la firmele din oraș, căutând sponsori? Nu Mihai s-a rugat de amicii lui ca să avem muzică bună? Nu v-ați simțit bine atunci? Apoi, pentru toate tezele, noi doi am vorbit cu profii, să nu fie lecții multe, să fie aia, ailaltă; să mai mărească notele la cine le avea prea mici. Nu noi planificăm ieșirile sau învoitul de la oră? Ziceți, nu noi? sări, puțin prea tare, încercând să recupereze aerul din plămâni. O văd pe diriga în ușa clasei, dar îmi face semn să tac.

***

M-am enervat, da. Dar am dreptate. Iar ei au fost doar niște profitori. Fără să-i las să aprobe, îmi amintesc de altceva.

– Câți dintre voi nu ne-au cerut ajutorul, la teme, sau în probleme personale, sau bani? o privesc pe Mădălina, care numai mie mi-a cerut de câteva ori și nu i-am mai văzut înapoi. Indiferent de oră, sau de cât de încărcați eram, nu v-am ajutat? Acum tăceți toți, fir-ar să fie…

Nu-mi stă în fire să vorbesc urât, dar altfel văd că oamenii ăștia nu înțeleg nimic.

– Păi, ce dracu să mai zic? Vorbești prostii, conchide Laura.

– Desigur. Ați profitat de noi și eram conștientă de asta. Dar am zis că asta face un coleg bun. Și acum îmi săriți în cap și vă comportați ca niște idioți tocmai față de noi. Și n-am cerut nimic niciodată în schimb, decât să mă lăsați în pacea mea.

Mihai îmi atinge brațul, dar nu reacționez. Sunt atât de enervată încât nici nu-mi dau seama că am fixat-o pe Laura cu privirea. Zâmbește palid și iese din clasă. Abia cum observ și că diriga e în sală. Oftez și îmi las privirea în jos. Nu era nevoie să afle și ea.

– Ligia, ești bine? mă întreabă, din prag.

Dau din cap, dar nu știu sigur dacă e „da” sau „nu”. Vrea să spună ceva, dar o întrerup.

– Nu vă supărați, aș putea pleca?

Aprobă și îi face semn și lui Mihai. Ies și îl aștept pe hol. Închide ușa clasei, ascunzând și vocea dirigintei, care începe un discurs lung, probabil cu legătură la ceea ce a auzit. Îl îmbrățișez și simt nevoia să plâng. Dar nu o voi face aici, unde m-ar putea vedea ei. Îl prind de mână și îl trag până la scări.

***

Se așează pe treptele aproape întunecate și începe să plângă. O prind în brațe și o legăn ușor. Încerc să găsesc ultima melodie pe care o fredona pe drum spre școală…

– With a note that said „I’ll love her ‘till I die”…

Fredonează și ea, începând să se calmeze. După vreun minut, în care cânt toate versurile pe care mi le amintesc, ridică privirea-i verde, lichidă, și zâmbește.

– Mi-l cânți pe tot?

– Sigur, iubirea mea. Doar nu mai plânge. E doar o altă treaptă spre viață, nu tu zici așa?

Râde și mă sărută. Apoi fuge pe scări în jos. O urmez zâmbind, deși o durere pe care nu o prea pricep îmi umple plieptul.

I will love her until I die… 

Anunțuri

10 păreri la “I’ll love her ‘till I die

  1. mi s-a făcut un dor de liceu citindu-ţi rândurile … să mai stau pe holurile liceului cu fundu` pe calorifer.), să nu fac nimic în ultima saptamana de scoala, decat sa dorm cu capul pe banca, să-l admir pe bunucu dintr-a 12 a. asta e, toate la randul lor.

    p.s. imi place de el, le are pe toate si mai si canta la chitara….e romantic! .)

  2. Ce bine ca cei doi se au unul pe celalat in astfel de momente… Si eu consider ca unii au orgolii mult prea mari si pretentii nejustificate. Episoadele cu notele sunt jenante…

      • Vin eu si te contrazic,nu cu o intentie rea.E adevarata ca asa-zisele iubiri din ziua de azi nu mai cuprind in definitie si sprijinul.Adica sa fii alaturi de cel/cea pe care o iubesti cand ii este greu si cand ii este bine.Eu…pff…nici nu stiu cum sa o zic sa sune destul de modest si de smerit…sa zicem ca am parte de acel sprijin de la persoana iubita.
        Ma regasesc pe noi tare mult in cei doi.Poate deaia imi e si atat de draga povestea lor.
        Uff,notele.Da stiu(imi dau ochii peste cap) e nasoala situatia.Te straduiesti un an intreg si la final,in loc de felicitari,primesti reprosuri.E dureros.Dar inveti pentru tine atunci cand o faci.

  3. Pingback: Raymond Khoury, Ultimul templier « Marin Toma's Blog

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s