Nu râde… citește-nainte

Mai spune s-aducă și ceaiul,

Și vino și tu mai aproape, –

Citește-mi ceva de la poluri,

Și ningă… zăpada ne-ngroape.¹

***

Am primit în grijă casa de la munte a mătușii pentru weekend. „Fără petreceri!!” a fost singura condiție și, ca un băiat cuminte ce sunt, o voi respecta. Dar dacă o iau pe Ligia, nu înseamnă că e petrecere, nu?

M-am rugat de ea toată săptămâna.

– Mihai, mă certa râzând, eu știu că tu ești genial, dar eu trebuie să învăț.

Până la urmă, i-am spus că va fi mai ușor să învățăm amândoi, fără să fim deranjați, la aer curat. Și am convins-o. Problema era conștiința ei, căci altfel ar fi acceptat. Știu sigur.

***

„Promit că va fi frumos” mi-a spus când m-am dat jos din mașina mătușii lui, care ne-a adus de la gară. După ce ne-am luat la revedere de la ea – care a plecat imediat – , m-a pus să închid ochii și să am încredere că mă va conduce fără să mă împiedic. Când i-am deschis din nou, stăteam în fața unui foișor înconjurat de flori. În spate, spre stânga, se vedea o casă de lemn, nici prea mare, nici prea mică, iar în dreapta, o grădiniță cu flori deja colorate. Nu știu ce să zic. Vreau să stau în foișor, să nu-mi pese de nimic, să ascult ploaia ușoară în iarbă și să… Oh, am obosit. Și luni am teză…

– Ești bine? mă întreabă. Dau din cap, fără să zic ceva. Mă prinde de după mijloc și mă trage spre casă.„Întâi ne acomodăm, apoi ieșim.”

***

E uimită, sau dezamăgită. Încă nu am înțeles. O țin după mine prin casă, îi arăt care pe unde sunt. Dar ea nu e atentă. Vrea să iasă. Deși e o umezeală caldă afară, din cauza ploii. Iar ei nu-i place ploaia. Într-un moment în care nu sunt atent, pleacă de lângă mine. O strig, dar nu răspunde, ci doar chicotește de pe scări. O aud intrând în cameră și umblând în bagaj, apoi coborând pe scările care scârțâie molcom la orice atingere și iese pe ușa din spate. Ligia?…

Îmi schimb haina, pregătesc două sandwish-uri, cafea pentru mine și ciocolată caldă pentru ea și pornesc în căutarea fugarei. E în grădiniță, cu nasul în zambile. Mă apucă râsul și se ridică, toată un zâmbet.

– Albiniță, niță, vino-n grădiniță… încep să-i cânt ceva ce-mi amintesc de la grădiniță. Sare la gâtul meu și mă sărută dulce. Apoi mă prinde de mână și mă duce în foișor, unde sunt deja două cărți de poezii și câteva foi cu notițe.

– Nu vrei să mănânci ceva întâi? propun, deși nu am sorți de izbândă. Bine, stai puțin.

Mă întorc în casă, iau ce pregătisem și ies cu ele. Surâde, dând din cap cu o dezaprobare amuzată. Mă așez lângă ea și îmi scapă privirea pe telefonul ei, închis.

– Nu-i semnal oricum, se explică, mușcând din sandwish.

Mă bucură atât de tare starea ei de bine! Nu am mai văzut-o așa senină de ceva vreme și asta mă durea. Deja mă simt și eu mai bine. Mult mai bine.

***
Prin fața ochilor mei începe să se învârtă o albină.

– O, vezi dacă i-ai cântat? spun ușor, de parcă asta ar speria zburătoarea.

– Sunt eu vinovat că ești tu dulce, mai dulce ca o floare?

– Mihaaaai, te rooog. Ești un scump, dar știi că nu mă împac cu albinele, mă plâng.

De când am fost înțepată de șapte ori într-o vară acum doi ani, nu mă atrage prezența lor. Zâmbește și îmi șterge ușor vârful nasului. Albina mai bâzâie puțin, apoi își vede drumul ei spre grădinița cu flori. Acum realizez că mi-am băgat nasul cu totul în zambile. Of, of, Ligia…

Încă amuzându-se, ia cartea cu poezii și o deschide acolo unde am lăsat eu semn de carte…

***

Ce cald e aicea la tine.

Și toate din casă mi-s sfinte, –

Te uită cum ninge decembre…¹

***

Ridic privirea. Decembre? De ce a ales o poezie de iarnă? Mă privește cu ochii strălucitori, umezi, acum cu ceașca caldă între degetele roșii de frig. Îi zâmbesc și vreau să o sărut. Mă lasă să îi ating buzele, apoi șoptește cu respirația caldă pe fața mea.

– Nu râde… citește-nainte.

Nu înțeleg. Îmi ia cartea din mână și, cuibărindu-se în brațele mele, vrea să continue.

– De ce „Decembre”? Nu-ți place primăvara?

– Nu, Mihai, nu ești atent, mă ceartă cu o voce protectoare. E vorba de a te ascunde, de a te închide în lumea ta, cu iubita. Mă privește pe deasupra genelor și continuă: Cu iubirea. Uite: „Și ningă… zăpada ne-ngroape.”

– Bine. O să-ți cânt melodia mai bine, nu vrei? propun, amintindu-mi chitara lui Alifantis. Chicotește, dând dezaprobator din cap. Mă simt ca un copil mic, neascultător. Îi mai sărut obrazul o dată, iar ea își dă ochii peste cap și îmi împinge sandwish-ul.

Mănânc, iar ea continuă cu poezia.

***

Eu nu mă mai duc azi acasă…

Potop e-napoi și-nainte,

Te uită cum ninge decembre…¹

***

– „Nu râde, citește-nainte.”, spun ultimul vers, apoi îi dau cartea. Mă privește neînțelegând. Haide, citește-nainte!

_____
¹George Bacovia – „Decembre”

Poză – PhotoDucu

Mâine am teză la limba română, mă pregătesc. 🙂 Enjoy!

Fragmentul continuă povestea de aici.