Pentru ceilalți

Cea mai mare greșeală pe care o poate o face un om e să uite de unde a pornit. Dacă uiți „Start”-ul, nu vei mai găsi „Finish”-ul.

***

Cu sau fără voia noastră, amândoi am început să ne urmăm carierele. Sau, începuturile lor. El a avut câteva mini-concerte prin oraș și împrejurimi, eu am fost prinsă cu promovarea unei antologii de nuvele. Școala ne-a prins în același loc și, uneori, drumul spre casă. În rest, separarea totală abia a fost simțită, cel puțin de mine. Într-un final, îi tastez un mesaj pe telefon: „Ne vedem la 2,  la ieșire. Mi-e dor de noi.”, ceea ce nu era complet neadevărat. Se calmaseră lucrurile puțin și simțeam lipsa lui. Mi-a răspuns cu un „OK” scurt și impersonal.

Așteptându-l la locul propus, câțiva profi îmi zâmbesc cu un fel de compătimire gratuită. Apoi Laura îmi aruncă un „fraiero” în treacăt, ieșind din curtea școlii. Nu reacționez, adică nu exterior, cel puțin. Oare ce mai are acum cu mine? Nu e de ajuns că ne-au reproșat amândurora că din cauza noastră nu mai sunt ei împreună?…

***

O pot recunoaște după pas, după parfum sau după felul în care își mișcă mereu mâna, ușor în sus, ca să mute poziția ceasului de la încheietură. Acum, după câte săptămâni nu am vorbit, mă tem cumva să mă apropii… E prinsă de gânduri și nu se întoarce, deși simt că pașii mei fac un zgomot asurzitor. O prind în brațe și tresare ușor, încercând să se întoarcă, să-mi vadă fața. Îmi ascund nasul în părul ei cu aromă dulce și inspir adânc. Înțelege și îți împletește degetele între ale mele. Mă desprind ușor din visare și mă mișc, ajungând față în față cu ea. Aș vrea să o sărut, dar nu știu dacă merit. Am fost un neserios zilele astea și abia am băgat-o în seamă. Zâmbește palid – pare distrasă de ceva – și îi sărut fruntea. Apoi o prind de mână și pornim spre casă.

– Azi ești liber? mă întreabă dulce.

– Da. Mergem la mine? Dă ușor din cap, visătoare. Ce te preocupă?

– Hm, compătimirea amestecată cu milă de care dau dovadă privirile cunoscuților azi. S-a întâmplat ceva de care ar trebui să știu?

Mă gândesc o clipă. Nu, nu s-a întâmplat nimic.

– Nu… Dar cine?

Se oprește și mă privește o clipă, amuzată. Apoi dă din cap că nu e nimic și mergem mai departe. Oh, oare ce e cu ea?

***

Cine, oare cine? Nimeni care să merite atenția noastră, dar așa sunt eu, îmi fac griji pentru toată lumea… Până acasă, ușor – ușor, ne povestim tot ce a rămas imprimat în memorie de când nu am mai stat împreună. Îmi era dor de el. Chiar îmi era. Îl rog să îmi cânte „Fur Elise”, căci, fără vreun motiv, asta am în minte acum. Promite și, ajunși în micul studio pe care îl iubesc, mă așează efectiv pe canapea și el fuge de mine, în partea cealaltă a camerei, la clape. Hm, să creadă el. Străbat camera și, deși îmi zice să stau acolo, zâmbind, mă așez lângă el și încep să cânt piesa lui Beethoven.

Surâde și îmi sărută lung obrazul. Îmi ia mâna de pe clape și o duce la buze. Oh, hoțule, nu mă lași să mă laud cu cele zece note pe care le știu! Îmi lasă degetele și cântă el. Trebuie să admit, știe mai bine ca mine. A vrut să mă învețe să cânt, dar parcă nu vreau. Odată eliberată de magie, muzica nu-mi mai place. De aceea evit să învăț versurile melodiilor și le ascult doar pentru că „sună” bine. Îi ating prelung obrazul cu buzele, apoi gâtul, imediat sub ureche. Greșește o notă, se oprește un moment, apoi, fără să mă privească sau să mă îndepărteze de pe pielea lui, continuă. Zâmbesc și mă ridic, revenind pe canapeaua care acum adăpostește într-un colț chitara – doar una. Unde o fi cealaltă? Mă las de-a lungul ei și îl privesc concentrat.

***

Oare când știi că e „momentul”? Oh, nu pot să mă gândesc la asta. Oricâte discuții am avea și oricât de mult susține că ar face orice pentru mine, nu îi pot cere mai mult decât e dispusă să dea.

– Îmi pare rău…

Șoapta ei răspunde cumva gândurilor mele și mă tem că am spus-o cu voce tare. Ridic privirea și o văd, întinsă cu brațul sub cap, cu ochii pierduți în spatele meu. Nu știu cum să reacționez. Oftează, alungând o lacrimă.

– Îmi pare rău că mă îndepărtez, că te uit, că par încrezută…

La ultimele cuvinte i se sparge vocea și o apucă plânsul. Oh… Mă salt șovăitor și ajung în dreptul ei. Mă las să cad în genunchi și o acopăr cu brațele. Plânge…

– Iubire… te rog, nu mai plânge. Iubirea mea…

Mă simt patetic să mă rog de ceva ce nu poate controla, de ceva ce e necesar, din când în când.

– Nu mai pot… Serios… murmură de sub mine, printre lacrimi. Am obosit să mă judece toți, fără să mă vadă, fără să mă asculte. Ca și cum eu trebuie să mă ocup de toți fără ca ei… La dracu, nu mai pot…

– Ligia, cine ce a făcut?

Sunt de-a dreptul contrariat. Dacă cineva s-a legat de ea, hm… nu sunt violent, dar pentru ea fac orice…

– Mihai, nu contează… Dar am obosit să mă gândesc la motivele pentru care alții suferă. Nu zic că nu am parte din vină, dar… E prea mult..

Și se îneacă iar în valurile sufletului ei plin. Dacă nu aș cunoaște-o, dacă nu m-aș cunoaște, așa detașat cum mă vede lumea, aș zice că exagerează. Dar, așa e. Oamenii sunt răi, sunt profitori, așteaptă mereu ceva în schimb pentru orice serviciu, cerut sau nu. I-aș spune lucrurile astea, dar le știe. Tac. Reușesc să mă așez lângă ea și încerc să o calmez. Îi sărut ușor fiecare părticică din fața ei scăldată de lacrimi. Se liniștește puțin. Nu mai plânge, respiră rar și s-a ascuns mai tare în brațele mele.

***

– Știi, uneori aș vrea să șterg totul, să mă mut în… Filipine și să îmi iau alt nume, altă viață.

Stă o clipă și aud ceasul de la mâna lui ticăind timid. Apoi îl apucă râsul și râd și eu.

– Fugim amândoi?

Tac. E tentant.

– Dar, hai în Canada. Ceva mai sigur.

După un moment în care mă gândesc serios la ce spune, înțeleg că e o glumă și încep iar să râd. Mă întorc și îl sărut. Mă strânge tare și nu vrea să îmi dea drumul. Nici eu nu vreau să îmi dea drumul. Îl sărut încă o dată. Vreau să îl prind în brațe, dar îmi apucă degetele și mă împinge ușor.

– Știu, dar nu acum… E tot ce îmi șoptește, deși nu am zis nimic. Nici nu am gândit… Oh, doamne, chiar nu am gândit…

 

–La mijloc

Anunțuri

13 păreri la “Pentru ceilalți

  1. Cred ca acea greseala se refera exclusiv la oamenii care au inceput de jos si au ajuns undeva foarte sus, extrem de cunoscuti. Este cazul celebritatilor, care drogate cu aburii succesului si notorietatii isi uita prietenii, familia, originile, devin niste persoane infumurate, pline de sine, egoiste, imaginandu-si ca totul li se cuvine, crezandu-se buricul pamantului si actionand in consecinta. Un anonim nu are de ce sa comita aceasta…greseala.
    „Știi, uneori aș vrea să șterg totul, să mă mut în… Filipine și să îmi iau alt nume, altă viață.” He, he, obisnuiam si eu sa-mi doresc lucrul asta acum o vreme. Intre timp s-au mai calmat apele, nu pot sa fug de mine insami si de trecutul meu la infinit, incerc sa-l accept si sa ma accept cu toate greselile si imperfectiunile mele.

  2. Fur Elise::X:X Cat am ascultat melodia asta acum vreo cateva luni! Dar preferata mea pe parte clasica ramane Titanic Simphony:)
    E bine ce ai spus in incipit. Valabil:)))))

  3. “esenţa unei opere e imposibilul – ceea ce n-am fost în stare să atingem, ceea ce nu se putea să ne fie dăruit: e totalitatea lucrurilor care ne-au fost refuzate.”

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s