La mijloc

Lucrurile evoluează uneori fără voia noastră, fără să le ghidăm într-un anume sens. Încă o dovadă că viața poate merge și fără noi…

***

M-a învățat răsfățată. M-a învățat prost. Acum sunt incapabilă să reacționez….

***

Cum situația dintre Cristian și Laura era ceva mai puțin decât roz, disputele dintre ei apar fără niciun avertisment, oriunde și oricând. Nu suport violența și nici faptul că doi prieteni de-ai mei se ceartă, așa că am fost nevoit să mă bag la mijloc, în cel mai literal sens al expresiei. Eram în sala de festivități a școlii, repetând pentru un mic spectacol pe care voiam să îl organizăm. Chiar atunci când ne acordasem instrumentele, Laura a intrat cu zgomot pe ușa din spate.

– Ar trebui să îți fie rușine, strigă spre Cristian, care era aproape de mine. N-a zis nimic până când ea a ajuns în dreptul nostru, pe scenă.

– Nu știu ce s-a mai întâmplat, dar nu aici…

– Ba aici, pufni și îl trase de mânecă, ridicându-l de lângă mine. Toți ceilalți am rămas tăcuți.

– Laura, nu mai fă scandal. Ce naiba mai e acum? o întrebă pe un ton jos. Fără să zică nimic, ea ridică palma și surprind doar sunetul lipicios și dureros de pe obrazul lui. Mă ridic și, deși ceilalți îmi șoptesc să nu fac nimic, mă opresc în dreptul lor.

– Dacă nu sunteți în stare să vă rezolvați problemele pașnic, ieșiți amândoi afară!

– Dar eu nu fac nimic… Scorpia asta, bombăne Cristian. Laura îl aude și vrea să îl lovească iar, dar îi prind încheietura și o strâng tare, poate se trezește….

Pentru jumătate de minut, nimeni nu zice nimic. Doar eu îmi simt capul plin de cuvinte pe care nu știu cum să le ordonez. Ea se zbate fără chef și îi spun că o eliberez, dacă nu mai dă și dacă mă ascultă. Aprobă din cap.

– Uite, nu știu de ce mai stați împreună. Ție îți place să țipi ca fraiera, să faci teatru? mă uit la Laura. Și ție îți place să fii făcut de tot râsul în fața oricui se nimerește? îi adresez lui întrebarea. Hotărâți-vă. Noi suntem prietenii voștri dar nu vă suportă nimeni așa. Ori încetați cu prostia asta, vă despărțiți și nu mai faceți scandal, ori dispăreți amândoi din viața mea și a Ligiei, cel puțin.

Cristian oftează. Laura pufnește și pleacă apăsat, fără să mai zică nimic.

– Nu te mai băga în viața noastră, bombăne Cristian, urmând-o.

– Viața asta a voastră e cam în văzul tuturor și ne macină pe noi mai mult decât pe voi, îi spun în urmă, deși mă îndoiesc că mă ascultă.

Nu mai am niciun chef de repetiție, și nici ceilalți, așa că renunțăm. Mă duc la Ligia, așa cum i-am promis de dimineață.

***

A venit supărat, abia a spus două cuvinte și s-a pus în pat, pe pătură. Stau în picioare, lângă fereastră, și îi privesc chipul încruntat. După aproape două minute, oftează. Mă așez lângă el în pat și îi mângâi obrazul. Zâmbește slab, cu ochii închiși.

– Ce ai pățit? șoptesc.

Nu zice nimic. Încerc să îl gâdil și se ferește, dar atât. Oh, nu te pot lăsa să fii trist. Mă ridic și mă pun deasupra lui, cu genunchii în dreptul taliei sale. Simte mișcarea și deschide pe furiș ochii, dar îl văd. Surâde hoț și oftează iar.

– Te roooog…

– Oh, de ce îmi faci asta? spune ușor, fin.

– Pentru că trebuie să îmi spui ce ai.

– Hm, cred că Laura și Cristian nu vor mai vorbi cu noi…

– Oh, și tu te-ai certat? zâmbesc. Cu mine nu vorbeau deja… Mă privește ciudat, așa că mă explic. De la țară…

Nu zice nimic. Știu că îi pare rău de prietenia lui – veche de când își amintește – cu Cristian și nici eu nu sunt împăcată că se întâmplă asta, deși Laura nu mi-a fost prietenă bună niciodată. Când îl privesc, îi sclipesc ochii. Nu vreau să plângă…

– Mihai…

Se ridică în șezut și își încolăcește mâinile în jurul mijlocului meu. Îl strâng tare și mă afund în parfumul cu gust fin de tutun din părul lui dezordonat.

***

Sunt atât de supărat încât protecția ei, care altă dată m-ar fi umplut de remușcare  – eu trebuie să o protejez pe ea de relele lumii – , mi se pare cel mai dulce lucru din lume. Cred că îmi dau lacrimile. Chiar nu suport când sunt martor la evenimente care despart prietenii mei. În plus, simt că am făcut o greșeală, vorbind în numele amândurora.

– Te rog, Mihai… O să le rezolvăm. Lasă-i pe ei să înțeleagă ce li se întâmplă întâi.

Oftez. Poate are dreptate. Sigur are dreptate, așa cum are de obicei. Dar e prea greu să accept asta acum. O prind mai tare și nu se opune. După câteva clipe, îmi prinde bărbia cu degetele-i fine și îmi ridică fața. Simt o urmă udă pe obraz și nu vreau să îi întâlnesc ochii. Îmi las capul într-o parte. Se apleacă ușor și îmi sărută fruntea. Buzele ei îmi mângâie ochii, obrajii până aproape de ureche – tremur ușor – , nasul, bărbia, colțurile gurii. O simt surâzând, la fel cum m-a cuprins și pe mine un sentiment plăcut. E bine să știu că e aproape și, deși conștient că intenționat mă distrage, nu vreau să o opresc. Sentimentul de durere se estompează pe măsură ce dulceața ei mă atinge. Când vreau să îi simt buzele, se depărtează ușor și mă privește în ochi. Oh, m-a prins.

– Mihai, Mihai, ce mă fac eu cu un băiat așa frumos și sensibil, pe deasupra? se amuză, pe un ton dulce. Zâmbesc, plin de mândrie.

– Oh, nu e bine. Ce atâta sentiment? El trebuie să aibă grijă de tine, nu? Băiatul acela trebuie bătut nițel să se potolească.

Râde și, când vreau iar să o sărut, se ridică brusc.

– Ei, hai, nu te învăța! spune, deja înapoi la locul ei de la fereastră. Până nu văd un zâmbet maaare pe fața ta, nu mai dau niciun pupic, se preface supărată. Mă ridic și eu și o îmbrățișez.

– Te iubesc, te iubesc, te iubesc…

Îi șoptesc asta aproape de ureche și simt cum tremură ușor. E adevărat. Abia acum realizez. Și, deși ea mi-o spune de mai demult, abia acum reușesc să o rostesc. O iubesc și sper să rămână a mea.

– Și eu te iubesc. Dar știi, artiștii se plictisesc repede. Dacă te pierd?

Hm, niciodată. Dau puternic din cap că nu și râde iar. Își lipește buzele dulci de ale mele și rămânem îmbrățișați. Nu o să mă piardă, asta e sigur.


 

<<Iubire de primăvară

Anunțuri

10 păreri la “La mijloc

  1. Pingback: Tăcere, frică și cuvânt « Marin Toma's Blog

  2. Rascolitor text, stii cum e, de ce ti-e frica nu scapi in viata, am evitat pe cat posibil relatiile cu artistii…si tocmai de ele am avut parte. Dar nici cu „realistii” nu mi-e rusine. 😛

  3. Pingback: Pentru ceilalți | Ada Pavel

  4. Uff…îmi răsuna şi mie aseară,în minte,întrebarea : Ce mă fac eu cu un băiat aşa sensibil? ( frumuseţea uneori e supraevaluată,în plus e trecătoare)
    Eu nu am găsit răspuns…decât…mergem înainte! 🙂

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s