Implicare

Niciodată nu poți ști cât ține fericirea. De aceea trebuie să te bucuri de orice moment.

***

După atâtea lacrimi, dureri, nopți nedormite și coșmaruri, lucrurile s-au calmat puțin. Nu, încă doare, dar e mai bine. Unchiul meu scump s-a întors la muncă, în străinătate, reușind să mă facă tot pe mine să mă simt vinovată de comportamentul lui. Mihai tot spune că nu e vina mea și, deși știu asta, tot greu îmi e. Am încercat să îmi ocup timpul cu altceva, cum ar fi consolarea Danei. Și mă încântă să văd că începe să zâmbească. Firav și rapid, șters sau amar, dar a reînvățat să spună altceva decât lacrimi. E totuși trist că nu pot face ca toți cei care îmi sunt prieteni să fie prieteni între ei. Dar e inutil să mă lupt cu… lumea.

***

Am ajuns la concluzia că ar fi necesară o petrecere sau măcar ceva cu atmosferă festivă. Au trecut trei luni de la moartea lui Alin și toți trebuie să ne dezmorțim cumva. Să învățăm să zâmbim, să râdem, să ne bucurăm puțin. Așa că i-am invitat pe prietenii noștri la casa Ligiei de la țară. La munte, unde aerul e calm și parfumul de primăvară e încă viu. I-am „cules” pe amicii noștri și i-am dus acolo, cu aprobări de la părinți, desigur! Ligia a protestat inițial, dar, după ce a văzut și ea că ar fi plăcut să ne distragem de la cotidianul mohorât, a schimbat extremele și s-a ocupat de tot. Eu eram doar mesagerul: Mergi acolo, ia asta, plătește aia…

Până la urmă, într-o vineri seară – o altă vineri seară… – ne-am adunat toți. În sufrageria mare ne-am găsit fiecare câte un loc. Dana și Ligia s-au ascuns sub o pătură într-un fotoliu,  lângă sobă – primăvara e mai rece la țară. Laura și Cristian nu s-au despărțit de când au ajuns, iar eu cu Ștefan împărțim pahare cu diverse băuturi. Restul privesc pierduți la urmele pe care focul din sobă le lasă pe peretele opus.

***

– Știți, eu nu înțeleg de ce e nevoie de asta? începe Dana, ridicându-se brusc și trăgând de pe mine și pătura.

O privesc lung, fără să știu să îi răspund. Nimeni nu zice nimic, iar ea își fixează privirile într-ale mele. Mă salt pe brațul fotoliului și zâmbesc slab spre Mihai. Tot eu am rămas cu responsabilitatea asta.

– Păi, mă gândeam că ar fi bine să schimbăm registrul puțin. Dacă nu îți place, te ducem acasă, propun, sperând însă să nu accepte. Se plimbă prin cameră, cu mintea departe, iar noi o privim ca la teatru mut. Mă ridic și simt nevoia să îl prind pe Mihai în brațe. Îmi ascund fața la pieptul lui până când vocea ei răsună din nou.

– Nu, nu cred că vreau acasă. În plus, nu ar fi politicos. Dar, eu încă sufăr, știți? Încă…

Se îneacă și își acoperă fața cu mâinile. Mă desprind de el și  vreau să o îmbrățișez, dar se lasă să cadă pe pardoseală și mă sperii când cuprind cu brațele doar aer. Oh, doare din nou. Știu că doare. Mă las în genunchi, dar e întotdeauna cu un pas înainte, așa că rămân singură pe jos, iar ea se plimbă iar prin cameră. În afară de mine, toți au amuțit, au împietrit. Îmi strâng genunchii la piept și o privesc calm.

– Dana, ascultă-mă o clipă, te rog. Te rog, nu te mai plimba așa… Se oprește și continui. E greu, știu. De fapt, pot doar să-mi imaginez. Dar nu cred că Alin ar fi vrut să plângi atât. Toți am văzut că ești slăbită și că suferi. Dar… poate dacă ne dai puțin timp, o să te repunem pe picioare. Dar, doar dacă ne lași. Nu pot să lupt cu tine.

Oftează și se așează înapoi pe fotoliu. Sunt dezolată pentru că nu pot face nimic. Mă ridic și intru în bucătărie. Cristian mă urmează. Încălzesc apă pentru ciocolată caldă.

– Nu poți face nimic. Decât să ai răbdare…

– Da, cum ai tu cu Laura?
– Adică?

Oh, vai…  Se pare că am spus o prostie. Laura nu îl mai suportă de o vreme iar el are deja o altă iubită, dar stau împreună de dragul… faimei comune.

– Adică… nu vă înțeleg. De ce stați? De ochii lumii? Tocmai cu noi?

– Ligia, te răzbuni pe nimic. În plus, aruncă fără să mă privească, nu e treaba ta.

– E…, încep, dar intră Ștefan și ne cheamă la „concert”. Cristian ridică din umeri și iese. Oftez.

– Ce-ai pățit?

–  Hm, mi-am băgat nasul unde nu trebuie… Și, da, e vina mea. La naiba… E vina mea…

***

Dacă nu aș ști că Ștefan e iremediabil îndrăgostit de Dana, aș fi gelos pentru că au ieșit ei doi – el și Ligia – zâmbind din bucătărie. Dar nu am de ce. Sigur nu am. În plus, trebuie să mă prefac ocupat de chitara pe care o conving să scoată melodii calme. Ligia zâmbește auzind melodia ei preferată și o invit din priviri să stea lângă mine, pe pernele puse pe jos, lângă fereastră. Se așează și parfumul ei dulce mă umple de căldură. Zâmbește. Din toată inima ei, zâmbește. Aș cânta pentru veșnicie dacă așa aș ține-o pe ea fericită. Și i-aș desena chipul. Hm… Mă mulțumesc să admir râsul ei fin, așa, pe jumătate, dezvelindu-și doar dinții puțin, doar cât să schițeze cea mai dulce îmbujorare.

Poate, poate vom desena zâmbete și pe fețele celorlalți….

***

Un zâmbet face cât o mie de cuvinte. Dar o lacrimă nu tot atâtea? Dar un oftat? A, acela ia un an de viață. Sentimentele sunt imposibil de pus în cuvinte. Uneori îți pare rău că te-ai implicat în povești care nu-ți aparțin. Că ai picat la mijloc în ceva ce nu îți aparține… Gândurile sunt confuze. Suntem prea mohorâți, prea răutăcioși, prea supărăcioși. Ar trebui să ne acordăm mai multă răbdare…

Începând cu două discuții de aseară, mă simt aiurea. Încă mă simt. Mă frământă atâtea, de la vinovăție, la confuzie, neînțelegere și deznădejde. Sunt atâtea lucruri pe care le-aș îmbunătăți și știu că – la naiba – nu pot face nimic pentru asta. M-am străduit să uit, dar nu pot. Pentru că mă lovesc de aceleași probleme. Sper doar că cine se supără pe mine ar motive întemeiate și înțelege când fac o glumă și când sunt serioasă. Dacă nu, ei bine… asta sunt.

Asta venea ca o explicație pentru o altă poveste tristă. De dragul vostru am încercat să o fac veselă. Dar nu prea mi-a ieșit….

Textul face parte din acest proiect.

Photo: Ducu Photography

Anunțuri

15 păreri la “Implicare

    • Asa eram si eu inainte, acum toate ma lasa rece, nu mai am nicio reactie indiferent de situatia prin care trec. Macar in trecut simteam ca traiesc…chiar daca ma ingrozeau starile oscilatorii.

        • Ada, e greu de explicat. Sa zicem ca am suferit un soc in martie 2010, cand am fost alungata de pe un anumit blog. Nu-mi mai pasa de nimic, pentru ca am pierdut totul. Sau, poate mi-am gasit echilibrul, sunt mai detasata, mai inteleapta. Mai matura. Una din astea doua variante…

          • Eu nu cred 🙂 Pur si simplu, un om care nu are sentimente, căruia nu-i pasă, nu mai e om. iar tu esti om, sau cel putin asa ai lasat impresia. scuză-mi naivitatea, dar nu pot accepta asta… Cât despre pierdut, ce ai pierdut? Un blog, o lună de nopti (nedormite), bucuria temporară de a-ți fi făcut blog? Nu știu ce să zic, povestea e destul de complicată. Dar ți-am mai spus-o…nu (se) merită.

  1. nu incerca sa lupti cu lumea. e in legea firii sa pierzi mereu. incearca doar sa ti construiesti un sistem de valori in care sa crezi. iti vor da puterea sa crezi in tine. fiecare poveste este a povestitorului. el o va construi asa cum doreste.

  2. Pingback: Iubire de primăvară | Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s