Viața pe o stradă online

Am ajuns să cred că netul e mai mult rău decât bun. Hm, nu mă certați. Da, eu eram cea care spunea că e necesar. Și încă spun. Cam acesta e singurul motiv care mă împiedică să șterg chiar acum toate conturile online. Și, nu, nu știu cât de rău îmi va părea de voi, prietenii mei din online.

Să vă spun de ce, înainte să închideți fereastra 🙂

Deși, pe de o parte, sunt visătoarea eternă, pe de alta, sunt neîncrezătoare. Cine mă știe o să aprobe. Am crezut prea mult în vorbe scrise, iar acum nu pot să mai cred nici măcar pe cei care merită acest lucru. Adică, nu vă gândiți că vă iau pe toți de mincinoși, dar sunt unele afirmații în fața cărora rămân rece.

Hm, mă gândesc câte persoane mă vor întreba pe mess dacă are legătură cu ei…

Da, revin. Sunt persoana care se implică sentimental, mereu. Care nu ia de bună atenția primită, dar o gustă cu tot sufletul pe cea meritată sau dorită. Așa că pic mereu în capcane pe care mi le-am întins singură, și mai rău e că îi trag și pe alții după mine. Sau le permit altora – deși conștientă de final – să mă urmeze până când mă rănesc. Ei bine, asta amplifică durerea. „Conștiința” mi-ar aminti cineva. Probabil.

Ideea e că de cele mai multe ori, chiar dacă sunt mulțumită – sau împăcată – cu rezultatul final, tot doare faptul că am rănit o altă persoană, că m-am folosit de ea sau am amăgit-o. Trebuie să nu mai accept, să nu fiu în dilemă, să nu oscilez. Să țin de ceea ce am decis. Alte sfaturi ale bunului meu confident. Probabil așa voi face. Poate va fi mai bine pentru toți.

Acum, nu pot renunța la tot. Abia am câștigat premiul blogului și, dacă ce mi s-a spus e adevărat, premierea offline e în ziua în care bloguțul meu împlinește un an. În plus, Facebook-ul, mess-ul și mailul mă ajută să păstrez legătura cu câteva persoane importante. Deci nu se poate. Dar, dacă nu ar fi în joc visurile mele, mă gândesc de ce aș mai fi stat. Până la urmă, blogul e un jurnal online care m-a determinat să spun vrute și nevrute. Un jurnal care a făcut ca unii să nu mă sufere și alții să mă placă, probabil mai mult decât era necesar pentru a păstra limitele unei amiciții.

Am obosit să lupt pentru cauzele altora. Dar nu pot fi egoistă, nu pot să mă gândesc doar la mine. Desigur, ultima mea decizie m-a catalogat drept profitoare. Bine, sora mea a zis-o, dar ea știe „datele problemei” și a durut puțin. Probabil sunt profitoare. Dar și alții au fost față de mine. Și, poate nu e corect să aplic unora ceea ce trebuia să răspund altora. Da, am obosit. E ora unu noaptea – sau dimineața? – și eu scriu aici, conștientă că nu voi putea adormi oricum. Mi se învârt în cap multe cuvinte, multe replici. Regrete? Spuneam că nu am. Nu, nu regret nimic. Îmi pare rău că a trebuit să ajung – iar – în situația de a mă implica în probleme prea „mari” pentru mine.

Am spus-o deci. Asta sunt, complicată și în contradicție eternă cu mine și cu cei din jur. Blogul acesta e important și uneori mă tem că cineva va descifra toate „codurile”. Nu știu cine citește pe aici pentru că, din 120 de vizitatori, doar 15 comentează. Deci, e un număr mare de persoane care, în lipsă de ocupație, ar putea observa. Hm, nu mă faceți (și) paranoică 😀 Ideea e că, deși mă tem de toate astea, a fost alegerea mea – în cunoștință de cauză – să îmi fac blog și să postez. Nu mă mai plâng.

Nu vreau păreri de milă sau mesaje trimise în miez de noapte „Cum te simți?” sau „Ce s-a întâmplat?”. Sunt bine. Voi fi bine. Vreau să îmi spuneți ce vă ține pe voi pe blog și cum puteți să vă înșiruiți gândurile fără temerea că cineva va înțelege adevăratul lor mesaj.

Observ că am scris mult și fără sens… Poate veți înțelege ceva din toată vorbăria asta.

Nu mai spun nimic. Vă las cu textele Cheia și Semnul și promit să vin cu continuările în zilele următoare.

Noapte Bună! sau Bună Dimineața!

 

Online photos

Publicitate