Patru amintiri

Partea a doua – Semnul

Hm, săraca fată… Ce m-aș face fără mamă? Cum aș trăi să o văd murind? Cum ar fi oare să trăiesc fără auz?

Toate ideile astea mi se învârteau în cap când am realizat că a început furtuna. Picăturile reci și dure lovesc fereastra, vântul scutură crengile, cerul e luminat de fulgere. Încearcă cineva codul Morse? Mă ridic și trag draperia – devine înfricoșător. După ce mă asigur că lumina nu mai are pe unde pătrunde, revin la cutiuța mea. Încă nu știu dacă vreau să continui. Dar, ce e asta? O altă bucată de hârtie, împăturită de-a latul, pe care sunt scrise tot felul de citate. Sub ea, un alt bilet.

Semnul

„ E doar un semn de carte, nu te agita. O bucată de hârtie. E furată! Ei, da…

Pe Andrei îl știu de când nu ne puteam pronunța bine numele unul altuia. Într-un timp plecase din oraș, cu ai lui. Fără să lase niciun mesaj, apoi fără să sune sau să răspundă la mail-uri. În ultimul an de gimnaziu se afla printre colegii de clasă. Mai să nu-l recunosc. Se schimbase atât de mult! Arăta mai serios, de parcă drumul nu fusese numai unul în spațiu, ci și în timp. Citea. Mult. Uneori stăteam amândoi pe treptele școlii, după ore. El citea. Teoretic, și eu, dar, de fapt, îl urmăream pe deasupra paginilor. Radia pur și simplu citind. M-a surprins de câteva ori, dar n-a zis nimic. Apoi, o dată, eram atât de concentrată pe expresia lui, încât am pierdut pagina la care eram eu. Am început să râd. A râs și el, fără să îi spun nimic, pentru că, se pare, mă văzuse. Mi-a întins semnul lui de carte:

– Să nu mai uiți unde rămâi, s-a explicat, încă amuzându-se.

Așa a ajuns să fie semnul meu de carte. De cele mai multe ori, el nu avea nevoie de semn – știa exact unde rămăsese. Dar mi-l lua adesea ca să noteze câte-un citat… Întotdeauna îi lipsea o foaie ca să le noteze. Am vrut să i-l înapoiez, dar nu m-a lăsat.

– Ține-l tu. Să îți amintești de mine, dacă va trebui să fug din nou.

Cine se gândea că mă voi îndrăgosti de el? Niciodată nu am recunoscut-o, dar am făcut mai bine. Dacă ar fi știut, nu ar fi putut să plece, să se salveze. Era o spaimă a lui. Credea că cei care l-au răpit când era mic se vor întoarce. Credea că nu au fost prinși și de fiecare dată când se simțea amenințat sau urmărit, pleca pentru câteva zile. Nici el nu știa sigur unde va ajunge. Uneori doar în orașul vecin, alteori trecea granița. Știam că se întoarce. Dar nu eram sigură că va reuși. Semnul de carte era, deci, o promisiune că va reveni la mine. O promisiune făcută mie sau o promisiune făcută lui.

Un semn că trăiesc. Un semn că relele există, dar și că lucruri bune se pot întâmpla…

O.”

 

 

Partea întâi – Cheia


Anunțuri

O părere la “Patru amintiri

  1. Pingback: Viața pe o stradă online | Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s