Patru amintiri

Partea întâi – Cheia

Ne pregătim. E ziua deschiderii școlii. Prima zi de liceu. Cât de greu poate fi? Îmi iau prietena și ne ascundem în mulțime. Câți elevi! Directorul, un domn înalt și slab, frumos îmbrăcat, își citește foile, deși vântul se ambiționează să îi schimbe pagina mereu. Când termină, ne invită în școală. Am mai fost aici, la un concurs, dar nu-mi amintesc decât clasa în care am dat eu testul. Ajungem într-o sală de la ultimul etaj și ne așezăm în ultima bancă. Îmi las ghiozdanul – aproape gol – pe pupitru și încerc să fac cunoștință cu noii colegi care, sincer, par cam înțepați. Grupuri-grupuri, de parcă nu sunt sătulă de astfel de „organizare”. Oricum, nu contează. Eu o am pe Raluca, prietena mea de când mă știu. Și nimic și nimeni nu mă va despărți de ea. Intră profesorul – dirigintele adică – și ne urează „Bun venit!”, ne dă un orar provizoriu și ne ține dirigenția specifică unui început de an.

Încă ne privim între noi de parcă suntem în cușcă – ar fi amuzant, dacă nu ar fi atât de enervant să stai ca o oală sub presiune. Raluca îmi trimite mesaje pe sub bancă și mă apucă râsul, așa că nu mai citesc. Într-o oră plecăm, exact așa cum am venit – fiecare cunoscându-i tot pe cei pe care îi cunoștea și înainte. Nu mă atrage ideea de a merge acasă, pentru că sunt singură până la ora șase și casa goală mă face melancolică. Dar nu am ce să fac – afară stă să plouă, Raluca trebuie să aibă grijă de sora ei mai mică, niciun coleg din generală nu mă va suna.

Până ajung acasă, vântul s-a înrăit și bate rece și usturător. Părul mi s-a dezordonat, dar nu contează, pentru că nu e nimeni care să mă vadă. Casa pare atât de departe și, deși o văd, mi se pare o veșnicie până ajung în curte. Frunzele dansează pe ritmuri știute doar de ele, caietul lăsat pe trepte a ajuns între flori și geamul de la sufragerie se trântește nervos. Nu are rost să mă lupt cu natura. Intru în casă și încui ușa. Mă asigur că toate geamurile sunt închise bine și urc în camera mea. Când vreau să aprind lumina, becul se ambiționează să îmi arate că nu are cu ce și scoate un zgomot șters.

– Perfect, bombăn, lăsând ghiozdanul – care e, parcă, prea greu – pe birou și coborând la bucătărie după o lumânare sau orice poate lumina.

Mă lovesc de scaunul pus aiurea, abia apoi ajung la sertar. Iau o lumânare și o brichetă și urc înapoi, cu atenție la picioare. O aprind pe noptieră, apoi îmi verific ghiozdanul, să mă asigur că e al meu. O cutiuță neagră, din metal, mă face să tresar. Ce caută în ghiozdanul meu?? Știam eu că e prea greu. Of, a cui o fi? Cum a ajuns la mine?

O scot și mă așez jos, lângă noptieră, pentru ca lumina lumânării – singura, deoarece soarele e ascuns cu totul de norii gri – să ajungă pe inscripția de pe capac. „Pentru tine, Marina” Eu? Numele meu pe cutia asta? Curiozitatea mă împinge să deschid. Dar nu e a mea. Nu poate fi pentru mine. Oricum, nu am ce altceva să fac…

Capacul se ridică cu un zgomot abia sesizabil, dar care îmi provoacă fiori. Acum realizez că e liniște. Ascult cu atenție, dar nici vântul nu mai bate, nici ploaia nu și-a început jalea. Revin la cutia mea. Deasupra stă un bilet scris de mână, pe o foaie îngălbenită. O desfac și mă apropii de lumină.

„Povestea vieții noastre. Patru prietene care și-au lăsat ce aveau mai scump în acest cadou. Citește printre cuvinte. Vei descoperi adevăratul sens.”

Scrisul e puțin înclinat spre dreapta, adunat și ascuțit, dar cu bucle largi la unele litere. Povestea vieții lor… Pare un clișeu. Fiecare viață are o poveste, nu? Fiecare dintre noi își scrie propria poveste, propriile trăiri, cu propriile cuvinte. Dar n-am ce face oricum. Voi citi…

Sub biletul pe care acum l-am așezat frumos pe podea, lângă mine, stă o cheie mică, asemenea unui pandantiv. Pare așa firavă… Foaia scrisă de lângă mă îndeamnă să o citesc.

Cheia

„Cheia asta…  Ce să-ți spun eu ție despre ea?

Pe mama n-am cunoscut-o decât din poze. O viață trăită fără mamă e ca o zi fără auz. Înfricoșătoare, goală, tristă. Cele două bunici și șase mătuși nu au făcut cât o singură mână maternă. Nimic nu o putea înlocui. Și singurul lucru care mă lega de ea era ziua de 15 septembrie…”

Adică azi! Ziua de azi…

„… 15 septembrie, ziua ei de naștere. O sărbătoream ca pe o zi națională în fiecare an. În ultima zi de clasa a opta, la întoarcerea de la școală, o scrisoare mă aștepta timidă în bucătărie, păzită de sora tatălui meu. Deși scria numele meu pe ea, ei o citiseră. Am trecut de această primă senzație și am deschis-o, cu mâini tremurânde. Mă anunța că mama mea, ființa pe care am iubit-o atât chiar fără să o fi cunoscut vreodată, își dădea ultima suflare și mă ruga să o vizitez, să mă vadă, să rămână cu imaginea mea în minte, în suflet. Cu lacrimi în ochi am înfruntat reacțiile rudelor mele. Voiam să fiu acolo, măcar acum. Nu puteam lăsa acel ultim moment să treacă pe lângă mine. Așa că am fost.

Era palidă și stătea în pat. Fiecare mișcare o făcea să strângă pumnii de durere. Până și să respire era dureros. Mă gândeam că ar trebui să o scape cineva de durerea aceea. Apoi mi-a fost rușine că am putut să gândesc cu atâta detașare moartea ei – uciderea ei, de fapt. M-a chemat lângă ea. Nu mi-era teamă. Pășeam încet, de parcă și sunetele o dureau. Mi-a spus cu o voce senină, așa cum nu mai auzisem pe nimeni până acum, cât de rău îi pare că a trebuit să plece. Voiam să o întreb de ce, dar nu avea sens. Voi afla eu cumva… I-am prins degetele în palmă, mereu cu grijă să nu o fac să sufere mai mult. Atunci am realizat că nu știam ce pățise, de ce murea, de ce suferea. Două lacrimi i-au căzut în bărbie și mi-am dus degetele să le șterg. Am simțit mișcarea mută a mătușii, dar nu conta ea. Mama era aici. O simțeam, o miroseam, o auzeam. Era a mea pentru câteva clipe.

– Să nu mă uiți.

Am scuturat din cap, incapabilă dintr-o dată să zic ceva. Mi-a întins o cheie mică.

– Asta e cheia sufletului tău. Nu deschide niciun cufăr ascuns în pod. Dar va deschide multe comori. Gândește-te la mine când o atingi.

I-am zâmbit. Mămico, dacă ai ști că eu mereu mă gândesc la tine… De parcă mă auzise, a dat încet din cap, apoi și-a ridicat mâna fragilă și mi-a dat o șuviță după ureche. Și-a lăsat-o apoi în jos și a închis ochii. Femeia care stătea cu ea a început să plângă, iar mătușa a vrut să mă scoată de acolo, dar m-am opus. Voiam să o mai privesc o dată. Acum era a mea pentru veșnicie…

M.”

 

Anunțuri

10 păreri la “Patru amintiri

  1. De fiecare dată când citesc ceva de-al tău sunt plăcut impresionată.
    Deşi mult ţi-au spus, şi cred că ţi-am mai spus şi eu, scrii superb.
    Abia aştept următoarele părţi… >:D<

  2. Pingback: Pagina nu a fost găsită | Ada Pavel

  3. Pingback: Viața pe o stradă online | Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s