Luptă

Violența nu ajută. Alcoolul nici atât. Dar când sunt combinate și se adaugă și nervi, e oribil, grețos, dezgustător.

***

De data asta la mine acasă. Citim amândoi. Eu un text critic, el își face de lucru cu o poveste scrisă de mine acum doi ani. Mie mi se pare infantilă, dar lui îi place. Nu mă pot pune cu el. Dintr-o dată, ușa de la intrare se deschide cu zgomot, ceva din sticlă face gălăgie la contactul cu gresia, înjurături bolborosite pe alte limbi umplu holul. El sare din pat și vrea să iasă. Îl prind de mânecă și îl trag înapoi lângă mine. Se așează, deși nu înțelege de ce. Mă prinde în brațe și își ascunde chipul în părul meu.

– Cine e?

– Fratele mamei…, e tot ce reușesc să zic. Nu-l suport. Nu-l mai suport.

***

Pare dintr-o dată îngrozită. Îngrozită de-a dreptul. A cuprins-o un tremurat de care nu pare conștientă. Îi bate inima mai tare. A luat cartea iar în brațe și vrea să citească. Nu poate. Nu vrea să recunoască nimic. Pașii individului se apropie de camera noastră. Deschide bolborosind înjurături pe cine știe ce limbă. Când ridică privirea, deja intrat în cameră, se sperie de noi. Îl salut și i se schimbă expresia. Zâmbește.

– Să trăiești, băiete! Scuzați-mă, nu știam că sunteți aici.

Ea dă din cap, încercând să schițeze un zâmbet. Eu aștept. Îmi strâng brațele mai tare în jurul ei. „Unchiul” se așează pe marginea patului, la picioarele noastre, și îi întinde telefonul. Ea îl ia întrebătoare.

– Vezi cât mai am pe el, spune pe un ton cumva poruncitor. Ea inspiră încet și tastează. Apare mesajul, îi spune cât credit mai e, îi înapoiază telefonul. Un miros de alcool străbate mica distanță dintre noi. Încearcă să mai facă o glumă, dar nu mai are efect asupra ei. Cât despre mine, nu aș râde niciodată la glumele lui. Iese din cameră și Ligia sare la geam, pe care îl deschide larg, deși afară bate un vânt înghețat de februarie.

***

Mi-e rău. Foarte rău. Mirosul lui amestecat cu frica din mine… Fir-ar el… Nu vreau să mă arăt slabă în fața lui Mihai. Sper să nu se întoarcă.

***

Se aude gălăgie din bucătărie. Mama Ligiei vorbește răstit, apăsat, ușor tremurat. Individul bombăne pe hol și intră fulgerător în cameră. Ea tresare și mă încordez – e lângă geam, departe de protecția mea.

– Ce-ai? întreabă ea, cumva distant.

– Am luat niște… Mă rog, niște chestii din alea… În fine. Și nu știu..s-au împușcat… La dracu…

– Pai bine, și de la mine ce vrei?

– A, nimic. Mă privește lung. Scuze, scuze…

Se apropie de ea și simt o durere străbătându-mi oasele, mușchii, toate vasele de sânge și toți nervii. Ieși dracului din camera asta!!! Îmi simt pieptul apăsat de ceva și nu pot să respir. Mă ridic în genunchi în pat și se oprește. Mă vede încordat. Se uită la mine cu capul lăsat pe-o parte, își încordează maxilarele, își dă ochii peste cap dezaprobator și se întoarce. Iese pe ușă. Până îmi revin și o privesc pe Ligia, a închis geamul, dârdâie și e palidă. Vreau să mă duc la ea, dar fuge pe lângă mine și se încuie în baie. Nu rămâne decât să mă relaxez eu până se întoarce, până își revine.

***

Cum să ies în halul ăsta? Plâng, îmi e rău, tremur. Mirosul ăla… Mă scutur fără să vreau. Un ciocănit timid în ușă.

– Te rog, mă lași să te văd?

Oh, Mihai… Zâmbesc fără să vreau și îi deschid. Îmi spăl fața cu apă rece și mi-o ascund apoi în prosop. Mă îmbrățișează și îmi șoptește să mă calmez. Apoi vrea să ne întoarcem. Dar parcă nu vreau. Nu, sigur nu vreau.

– Te rog. Nu o să îl las să-ți facă nimic. Să vă facă nimic.

Oftez. Da, trebuie să fiu tare pentru mama. Pleacă el frati-su…

***

Uneori vrei să ierți, să treci peste, să accepți. Să încerci să cunoști omul din nou, de la zero. Dar sentimentele sunt contradictorii și ajungi să te lupți cu tine. Și lupta interioară doare mai mult decât orice altă luptă. Pentru că aceea e singura care te macină din interior.

 

Fragmentul face parte din povestea asta. V-am spus că vă încurc puțin.

Am scris mult la asta și mi-e puțin rău… Uh, doar, îmi cer scuze pentru sentimentul pe care îl creează.

Anunțuri

11 păreri la “Luptă

  1. Ca de obicei superba. Sincer nu stiu cum faci insa reusesti sa concentrezi atatea sentimente si trairi la o intensitate mare in forte putine randuri. Stilul asta, foarte bun, tau imi aduce aminte de Dostoievski cu „Umiliti si Obiditi” .

  2. „Uneori vrei să ierți, să treci peste, să accepți. Să încerci să cunoști omul din nou, de la zero. Dar sentimentele sunt contradictorii și ajungi să te lupți cu tine. Și lupta interioară doare mai mult decât orice altă luptă. Pentru că aceea e singura care te macină din interior.”
    In cazul asta, in opinia mea, nu exista decat o sigura solutie: sa incetezi lupta care te sfasie, sa ierti, sa te linistesti, si sa-ti vezi de drum, dar cat mai departe de omul pe care deja il cunosti. E inutil sa o iei de la zero, pentru ca oamenii nu se schimba si inevitabil ai ajunge in acelasi punct mort.
    Nici eu nu suport alcoolul, nu pot sa-l beau, pur si simplu imi face rau. Si nici nu am avut de-a face, din fericire, cu situatii de genul celei prezentate in articol.

  3. Pingback: Leapsa fara parabeni | Wish of Love. Summer Love

  4. Aş vrea să pot spune mai multe,dar mă încleştează o tăcere nebună..Mă bântuie mereu nerostirile de acest fel.
    Niciodată nu vor putea reda cuvintele intensitatea unor astfel de scene.
    Şi amprenta ce şi-o pune pe acele suflete e asemenea unei răni,mereu sângerânde…Nu se cicatrizează,pentru că teama simţită în permanenţă o ţine deschisă.
    Uneori…scenele sunt mai dure decât cele prezentate…Impactul cuvintelor urâte e uriaş.Te zdrobeşte…şi îţi ia zile până când reuşeşti să te recompui…;si tocmai când ajungi să reuneşti doua bucăţele într-o imperfecţiune de râs ,te spargi în mii de bucăţele.Te şi miri cum de mai stai în picioare…
    Războiul nevăzut,cel ce are loc înlăuntrul fiinţei noastre e cel mai dureros şi sângeros.Ne duce spre prăbuşire interioară,cea mai gravă formă de (de)cădere a unei fiinţe.Şi când suflet mai rămâne doar un fir de praf şi-un bob de pulbere se apropie moartea.Şi-un viu,poate fi mort…dar un mort,viu…în veci nu va putea fi.
    Detaşarea e imposibilă,mai ales pentru un suflet sensibil.Tot sprijinul cred că ni-l poate oferi doar Cel de Sus,prin oamenii buni pe care ni-i scoate în cale!
    Numai bine! Să nu treci niciodată prin astfel de clipe,suflete!

    • Suflet dulce de fluturaș…simt aici mai mult decât „comentariu pe text”. Îmi pare rău că trezesc sentimente, dar ca scriitor, asta îmi aduce o mulțumire nemărginită.
      Ideea mea era că, da, violența doare și nu se vindecă în sufletul celui rănit, dar până și o idee, o sugestie, o ură nedefinită, doare atât de rău și macină…

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s