Valentine

Ziua Îndrăgostiților… Toți trec prin fața librăriei, spre și dinspre magazinul de suveniruri, săptămâna aceasta plin de inimioare, îngerași cu săgeți și… inimioare. Nimeni nu mai crede în demodatele cărți sau scrisori de dragoste. Iau repede un maimuțoi, o cutie cu bomboane și/sau un trandafir roșu și cred că au scăpat. Cele pretențioase trebuie scoase și în oraș. Uh, ce enervant! Sau să fiu atât de irascibilă pentru că iubitul meu nu dă niciun semn de viață de vreo două săptămâni?

Matei verifică prețurile. E a treia oară și am obosit să o fac tot eu, așa că s-a oferit înainte să accept cerința șefului. Eu urmăresc valul de uituci care au lăsat pe ultima clipă sărbătorirea acestui eveniment deosebit de important…

– Valentinul tău când vine?

Întrebarea mă scoate din visare. Mă întorc spre el. Încă verifică.

– Nu știu dacă îl mai vreau. Nu-mi place să fiu programată în agenda lui.

– Hm, business-man?

– Mda… Dar tu pentru cine ești Valentin?

Scoate un „Hm..” dar nu răspunde. Se ascunde în biroul din spate. Mă așez la masa mea și continui să citesc din același roman polițist – încă neterminat. Ușa se deschide și se închide șovăitor. Îmi ridic privirea. Business-man-ul meu…

Îl îmbrățișez și îmi pune în poală un buchet mare de trandafiri. Și nici măcar nu-mi plac… Ar fi trebuit să știe deja.

– Mulțumesc, e tot ce pot spune. Mă prinde de mână și vrea să mă scoată afară, dar mă trag înapoi. Mă prinde iar în brațe și simt un parfum necunoscut. Nu al meu și nici al lui. Nu e bărbătesc. Mă desprind și îl privesc în ochi.

– Al cui parfum e?

– Ce parfum?

Nu mai pot să zic nimic. Reacția lui a fost destul. Mă scuz și fug în biroul din spate. Închid ușa în urma mea și îmi lipesc spatele de ea. Nu vreau să plâng. Nu merită. Nu merită. Nu mer…. La naiba, plâng deja. Strâng ochii tare și îmi opresc respirația. Fără aer, nu e nici plâns. Mă sperii și scot un țipăt când sunt prinsă de umeri. Deschid ochii brusc și, pentru că e atât de aproape de mine, amețesc. Se dă în spate și își cere scuze, apoi mă întreabă ce am pățit. Nu sunt în stare să zic nimic. Încerc să nu mai plâng. Mă prinde de mijloc și mă împinge afară din birou. Pornește sigur în fața mea și se oprește la doi pași de business-man.

– Te rog să ne ierți, dar avem o masă rezervată. Îl privesc intrigată – ce vrea să facă?

– Dar, Andreea…

– Nu. Nu după ce i-ai șoptit dulce numele celeilalte, îl repede Matei.

– Tu de unde știi?
– Vrei să îți spun că știu și cum o cheamă?

Nu, eu nu vreau să aud nimic! Doar să iasă de aici. Matei se oprește brusc și îl prinde de guler. Îi face semn spre ușă. Sper să nu se lase cu bătaie. Ies amândoi și, înainte să plece, Matei îi spune un singur cuvânt. Celălalt se schimbă la față, apoi dispare din raza mea vizuală.

Șeful meu se întoarce.

– Ești bine? Dau doar din cap, ceva între „Da” și „Nu”. Bine, revin imediat, spune peste umăr, deschizând din nou ușa.

Am rămas singură. Liniștea e iar apăsătoare.

Oftez și dau pagina, deși mă îndoiesc să pot înțelege ceva acum…

___ Emoții___

Anunțuri

7 păreri la “Valentine

  1. Pingback: Despre ce contează. Sau nu… « Blogul lui Teo Negură

  2. Pingback: Interviu | Ada Pavel

  3. Pingback: Invitație | Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s