Poți promite?

Bine, text nou. Nu renunț nici la celălalt. Vor apărea în funcție de starea mea și de ideile pe care le prind. Scuzați încurcarea… Nu voi posta prea des, ca să aveți timp să asimilați povestea 🙂

Librăria e calmă, ca de obicei la ora asta. E patru după-amiază. Ultimele raze mângâie frunzele copacilor din fața librăriei, strecurându-se până la mine. Sunt prinsă în lectura unei cărți. „Pâlpâirile palide ale existenței pure îi aduc îndemnuri și speranțe. Între infinitul trecutului și infinitul viitorului sufletul șovăie ca în fața unei imense porți închise…” Ușa se deschide ușor și îmi ridic privirea. Un bărbat tânăr intră cu pas încet. Îi zâmbesc instinctiv și îmi las ochii înapoi în foaie. Pare doar „în vizită”…

„… Șovăirea sufletului părea o fâlfâire fără început și fără sfârșit. Prin conștiință i se perindau imagini diafane din alte existențe, trecute și…”

Unde e clientul meu? Mă ridic și privesc peste rafturile joase spre stânga, singurul loc de unde n-aș putea vedea din spatele biroului meu. Nu mai e nimeni. Nu se aude nimic. Liniștea e caldă. Probabil a ieșit. Deși ar fi trebuit să aud… Mă așez înapoi.

„…trecute și viitoare. Nedesăvârșirea se lumina în suflet ca o senzație dureroasă care provoacă o râvnă nouă. Și deodată…”

Apare în fața biroului și tresar. Îl privesc; ochii lui, negri, mă fascinează, încât uit să zic ceva. Zâmbește și mă dezmeticesc.

– Vă ajut cu ceva? întreb, deși vocea sună ciudat de rușinată.

– Da, aș dori să cumpăr această carte, dacă… Prinde coperta cărții mele între degete și, fără să piardă pagina, citește titlul de pe prima copertă. Dacă nu te deranjez prea tare, continuă, zâmbind distant.

– Îmi cer scuze.

Mă ridic și iau cartea adusă de el. O trec prin enervanta casă de marcat, îi spun prețul, plătește, dau bonul. Vrea să iasă, dar se întoarce în ușă și face doi pași spre mine.

– Nu ai cartea aceea și în librărie, nu? îmi arată exemplarul de pe birou.

– Nu, îmi pare rău.

– Da, și mie…

– Dar dacă stai destul de mult prin zonă, s-ar putea să ți-o împrumut, zic cu o umbră de ironie.

Își trece limba peste buze – nu mă impresionează prea mult. Sunt încă fermecată de ochi.

– Poate voi sta. Poți promite că îmi împrumuți exemplarul?

Îmi las capul ușor într-o parte. Nu, nu promit nimic. Dar promit să accept dacă mă inviți în oraș…

– Te invit în oraș, dacă stau destul de mult prin zonă…

Opa, am gândit cu voce tare? Perfect, fraiero! Simt că roșesc, dar nu am ce face. Îmi las privirea în carte și zâmbesc timid. Te rog, nu spune nimic legat de asta!

– Iartă-mă, spuse amuzat. Plec. La revedere!

Dau din cap doar – nu pot vorbi. Își aranjează haina lungă, închisă la culoare, și iese în vântul calm de toamnă. Inspir adânc. Am făcut-o varză și de data asta…

Fragmente de roman din „Adam și Eva” – Liviu Rebreanu, Cap. IV și cap. V

Anunțuri

8 păreri la “Poți promite?

  1. Pingback: Cu Naşul la psihiatru – în varianta CFR « Blogul lui Teo Negură

  2. Pingback: Emoții | Ada Pavel

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s