Poate

Nu pot să spun „nu”. Oare de câte ori n-am încercat? Îmi fac proiectul, inspir adânc și tot ce reușesc să spun e „poate”. De ce mereu e la fel?

***

O aștept pe ea. Mi-a promis. A promis că vine la mine. Schițez încă o dată, pentru a suta oară, chipul ei, ochii, buzele, gâtul, sprâncenele. Totul, așa cum e, așa cum văd eu. Perfect. Când sună la ușă, aproape că greșesc linia care coboară lin din spatele urechii spre umăr. Ascund desenul neterminat și cobor treptele să deschid ușa. Fără să mă asigur cine e, deschid celeilalte. Fostei mele prietene. Sau așa zice ea. Mă strâmb fără să vreau și zâmbește prefăcut. Fără să întrebe, pășește înăuntru. Scundă, cum e, trece pe sub brațul meu sprijinit de tocul ușii. Închid și o urmez – nu știu cum să mă calmez, să o pot da afară destul de decent încât să nu sune la poliție vreun vecin. Se așează pe canapea, între chitare, și prinde între degetele prea mici schițele mele – schițele cu ea.

– Hm, chiar așa dor ți-a fost de mine?

– Ce naiba zici acolo? Lasă-le și găsește-mă pe afară. Am treabă. O invit cu un gest scurt din mână.

– Crezi că eu nu văd că asta sunt eu? Vai, dar câte sunt! exclamă cu o voce prefăcută, răsfoindu-le. Un fior mă străbate – simțind cum piere parfumul din ele când le atinge – înainte să mă reped înainte și să o ridic, prinzând-o strâns de umeri.

– Pleacă! îi șoptesc. Se ridică repede pe vârfuri și își izbește buzele de ale mele. Când o împing în spate e prea târziu – singurul lucru care mă atrăgea la ea, gustul buzelor, m-a înveninat. Se așează iar între schițe și își aprinde o țigară.

– Vrei să plec? spune, privind la nivelul ochilor ei.

– Poate…

***

Mi-e așa dor de el! Săptămâna trecută, cu pregătiri de olimpiadă, nu ne-am văzut decât pe fugă. E ușor ironic – amândoi la olimpiada de engleză, dar nu am făcut împreună pregătire. Poate pentru că avem alte profesoare, deoarece el are profil avansat, iar eu începător la engleză. Merg pe același drum, cu nasul în fular – ce frig e! Vântul e nou, miroase diferit. Pare că vine de departe și îmi aprinde un sentiment de neapartenență, mergând prin mijlocul parcării goale, cu șuieratul acelui străin fără chip în minte. Urc treptele și muzica dată tare mă face să îmi apropii sprâncenele, confuză. Nu ascultă atât de tare, decât dacă e supărat, sau dacă nu e singur. Parcă trebuia să fim doar noi doi… Sun insistent, dar nu răspunde. Încep să-mi fac griji – dacă a pățit ceva? Încerc ușa – descuiată. Un alt lucru care nu i se întâmplă în mod obișnuit.

Urc treptele în fugă, împiedicându-mă de câteva ori, când mirosul de fum mă învăluie. Fum de țigară. O, iar s-a apucat??? Vreau să îl strig și rămân cu numele pe jumătate rostit pe buze când o văd pe „fosta” lui încolăcită în brațele sale. Simt cum lacrimile strigă să iasă la iveală și nu pot să mă mișc. Rămân cu mănușile strânse în palmă, cu respirația pe jumătate tăiată, cu ochii la ei. Ar trebui să fac ceva. Să mă duc la ei, sau să plec. Nu pot. Vreau să mă vadă. Să vadă că și-a îndeplinit scopul – m-a rănit. El a reușit să mă îndepărteze. Să uite de mine. Să mă rănească. Se ridică brusc, dezlipindu-se de buzele ei, și îmi întâlnește privirea. Zâmbesc amar – singurul lucru de care sunt în stare – și două lacrimi ard pe obrajii înghețați de necunoscut. Nu poate să se ridice, iar cealaltă nu își dă seama ce se întâmplă. Îmi las privirea în jos și cobor, împleticindu-mă din nou. Ies și alerg pe scări în jos. Apoi fug prin parcare, nepăsătoare de lume, de vânt, de câinii care latră în urma mea. Nu văd încotro. Doar trebuie să fug. Să îl pierd. Să mă pierd.

***

Sar în picioare și fug după ea, dar nu are rost. Știu că nu mă va asculta. Trebuie să o dau pe asta afară. Mă întorc în apartament și îi arunc hainele în poală.

– Îmbracă-te!

Mă privește uimită. Dacă nu aș fi atât de nervos, și eu m-aș mira de tonul vocii mele. O prind de cot și o ridic. Îi înfășor fularul în jurul gâtului, iar ea își trage haina pe ea.

– Calmează-te!

– Să te ia dracu’! Cum să mă calmez???? Asta ai vrut? Poftim! Ai rezolvat.

– Ce? Ce zici? Ce-ai… De ce țipi??

Îmi strâng mâinile în pumni ca să nu-i lipesc o palmă. O împing până la ușă. Se opune.

– Ieși, până nu te bat!

O apucă râsul și mă prinde de mijloc. O împing violent, dar nu se lovește.

– Ieși!!!

În final, s-a convins că nu glumesc. Se întoarce și iese, aruncându-mi priviri nevinovate.

– Să nu te mai întorci!

– Poate…

***

Nu-l pot ierta. Uf, trebuie să mă duc acasă. M-au văzut trei vecini plângând pe banca asta din parc și vor spune alor mei. Cum a putut face asta? Nu putea să-mi spună că nu vrea să fim împreună? Aș fi înțeles… A trebuit să… Să îmi arate așa. Îmi șterg obrajii cu mănușile. Inspir adânc și mă ridic. Nu mai vreau să-l văd. NU mai vorbesc cu el. NU mă mai interesează nimic. NU.

O să-l iert vreodată?

Poate…

Alt text lung. Simțeam nevoia să mă eliberez. Scrisul e cel mai bun medicament. Pentru mine, cel puțin. Probabil asta e continuare de aici. Hm, nu vă învățați, bine? 🙂

Anunțuri

19 păreri la “Poate

  1. Pingback: Poate - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Hmmmm ! Ada Pavel, ai face bine să ne obișnuiești. 🙂 Am citit și primul ”fragment” și acesta, mi-au plăcut ambele foarte mult și ideea e interesantă. Nu înțeleg de ce EA nu vede, totuși, că schițele o reprezintă pe EA, nu pe fosta…

    • Întâi de toate, mersi de vizită! Pentru mine înseamnă mult! 🙂
      Păi… Vă obișnuiesc prost. 😛 Timpul meu e așa limitat… Oricum, dau de veste când mai scriu, bine?
      Nu înțelege pentru că se teme. Pentru că a suferit până acum și nu mai vrei. Cu toate astea…

      • 🙂 Eh, păi limitat, limitat, dar nu zic să scrii în fiecare zi, numai să ne mai faci câte o surpriză cu o continuare a ceea ce ai început 😀 M-ai făcut curioasă.

        Oamenii au așa o tendință parcă masochistă de a se complica, e îngrozitor. De ce să se teamă ? E ea pe alb-negru …. o certitudine, nu o plăsmuire. 😛

        • Păi, vezi, și cealaltă crede că e ea. Deci e o problemă la mijloc. Dacă el e prins între ele? 🙂
          App, pentru timpul tău liber, mai am povești în lista din dreapta. Mna, acum îmi fac reclamă 😆

  3. Da, dar cealaltă nu contează, nu ? 😛 Anyway, observ, da, că el e cam prins între ele. 😀 Merci de ”reclamă”, le trec în vizor. ;))

  4. Pingback: Ce bloguri din ro. mi-au plăcut în 2010? Uite, astea! | [D][S][N]

  5. Pingback: Ce bloguri din ro. mi-au plăcut în 2010? Uite, astea! - [D][S][N] | [D][S][N]

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s