Ianuarie

Vacanța de iarnă e oribilă. Pentru că nu știu unde mă voi întoarce după. Sper că a luat în serios amenințarea mea. Pentru că nu vreau să fac ce am promis că voi face.

Ajung la școală și aștept, cu o răbdare bine jucată, ora de fizică. Deși se sunase de câteva minute, nu apare nimeni la oră. Apoi apare o doamnă pe care o recunosc vag – o altă profesoară. Ni se spune că, din cauza mai multor schimbări de „personal”, toată ziua vor avea astfel de întârzieri. Ni se mai spusese… O aștept pe dirigintă pe coridor, înainte de ora pe care o are la noi. Îi sclipesc ochii într-un fel – mă tem de o veste rea.

– Nu știu cum dumnezeului ai reușit, spune încet.

– Nici eu, bombăn, zâmbind inocent – ce cuvânt, inocent! Oare?

– Să nu mai faci asta, niciodată.

– Dar… A acceptat schimbul meu?

Nu spune nimic. Zâmbește și intră în clasă. O urmez. Ce s-a întâmplat până la urmă???

***

Stau pe banca din fața blocului meu. Nu vreau să urc. E al naibii de frig, dar nu vreau să mă adăpostesc. Amorțirea asta e benefică… cumva. O mașină oprește pe marginea străzii, dar nu dau atenție. Persoana, un bărbat din câte văd cu coada ochiului, se oprește la baza de sus a treptelor, cu un metru mai sus decât privirea mea. Mi se pare că mă privește, așa că ridic privirea. Un strigăt – de bucurie, desigur – îmi scapă printre buze și sar în picioare, incapabilă de alt gest. Coboară șovăind, cu un surâs calm. Of, nu poate să vină mai repede!?!?! Eu nu sunt în stare să mă mișc. Mă prinde în brațe și mă afund în parfumul lui. Mi-a fost dor de el, dar în cel mai lipsit de perversitate mod. Sau, cum să spun… Mi-era atât de dor de el, dar nu ca „iubit”. Ca amic, voce, parfum, zâmbet. Oftează și îl depărtez ușor, să-i văd ochii.

– Nu mai ofta…

– Mi-era teamă că nu ești bine…

– Eu? M-au ținut în puf, râd. Nu mă vezi? Teafără. De tine mi-era teamă.

Ne apucă pe amândoi râsul – ce constatări evidente facem! Îl invit la o ceașcă de ciocolată caldă. Ezită, auzind de ai mei, dar îi promit că o să fie bine. O să fie…

– Mi-era dor de tine. Știi, mă gândeam că nu te-am învățat să dansezi.

– Dar de unde ți-a venit?

– Așa… Măcar să nu ne călcăm pe picioare…

– Bine că nu port tocuri, nu?

Zâmbește și îmi sărută fruntea. Îmi înconjoară talia cu brațul și urcăm.

– Deci, ce s-a întâmplat?

– Directorul și-a dat demisia. Am fost primit înapoi. Totul, din cauza ta.

– Ups… bombăn, deși zâmbesc cu toată ființa mea.

Hm… e bine. El poate fi frățiorul meu mai mare. Nu toate relațiile merg în același sens…

Ultima parte. Pentru voi. Să vă meargă cu spor lucrul, că am impresia că se termină și vacanțele voastre, toate. O idee de aici e furată din discuții anterioare, o alta dintr-o promisiune.

Nu știu dacă v-ați plictisit, dar mie mi-a plăcut seria asta. Pentru că e cea mai aproape de mine dintre toate. Probabil că vă așteptați la happy-end (previzibilă, mi s-a spus 😀 ) dar acum nu pot altfel.

Puteți reciti tot aici. Ne auzim cât de curând!

Anunțuri

16 păreri la “Ianuarie

  1. Pingback: La mulţi ani! « Blogul lui Teo Negură

  2. Pingback: Un nou început « Cristian Dima

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s