Adevăr

Anca și Dragoș au fost instruiți. Dacă sunt întrebați, să spună ce s-a întâmplat, dacă nu, nu. Ei știu că sunt puțin nebună și că nu îmi plac nedreptățile.

Toată seara stăm în camera mea și a Ancăi. Spunem bancuri, povestim, râdem. Nu se întâmplă nimic neobișnuit. La fel cum a fost până acum. Fără atingeri, sau priviri, sau cine știe ce. Așa cum e relația noastră de fapt. Nu știu ce se întâmplă în afară de camera asta și nici nu-mi pasă. După 12, ne prinde somnul. Dragoș nu se întoarce în camera lui, nici tu. Adorm cu Anca într-un pat și îl lași pe Dragoș în celălalt. Tu rămâi jos. Adorm așa de repede….

De dimineață, mă trezesc prima. Rămân pe marginea patului și mă uit la voi. Anca se încruntă (cine știe ce dansuri mai visează), Dragoș zâmbește (din nou, el știe la ce i-a zburat gândul) și tu pari cu cinci ani mai tânăr. Un ciocănit puternic mă scoate din contemplare și mă strecor printre perne până la ușă. Așa cum sunt, în pijama, mă trezesc cu diriga și profesorul de muzică în fața mea.

– Neața, spun răgușită, dar nu primesc răspuns. Diriginta se strecoară pe lângă mine și scoate un țipăt scurt când te vede dormind la picioarele patului.

– Doamna, nu-i deranjați, șoptesc. Dorm.

– Cristi!

Sari direct în picioare. Ești parcă prea treaz. Nu cumva te prefăceai adineauri?

– S-a întâmplat ceva? întrebi.

– Ce cauți în camera fetelor?

– Am adormit aici.

– Te rog frumos să ieși, îți arată ușa. Profesorul de muzică îl trezește pe Dragoș, care e într-adevăr zăpăcit. Îl scoate și pe el afară. Ieșiți amândoi.

Anca se trezește, dar se preface că încă doarme, în timp ce diriginta mă privește urât. Deschid gura, dar nu pot zice nimic. Oftează și se așează pe marginea patului.

– Nu pot să cred că tocmai cu tine voi avea probleme.

– Doamna dirigintă, nu înțeleg. După întâmplarea de la mall, am venit toți patru aici. Am jucat cărți și am vorbit până spre miezul nopții. Apoi am adormit toți. Nu știu de ce e asta așa o mare problemă.

Pentru că e profesorul tău.

Doamne, ce mă enervează! Încerc să rămân calmă, dar tonul ei aspru nu mă ajută la nimic. Nu vreau să intru în conflict cu diriginta.

Dar nu s-a întâmplat nimic. Din nou, dacă dumneavoastră ați fi rămas cu băieții, sau profu de muzică ar fi stat cu noi, nu era nimic. Așa, e o problemă.

Lora, nu ști ce a făcut Cristi, spune încet.

Mă doare știind că e posibil să fi lângă ușă, să auzi toate astea. O privesc, așteptând să continue. Nu am auzit decât frânturi până acum.

A fost acuzat pentru hărțuire sexuală. La școala 6. De asta a plecat de acolo, de asta mă tem.

– A fost găsit vinovat până la urmă?
– Nu.

– Aveți vreo dovadă că de fapt asta a fost?
– Nu.

– Ați aflat cumva că vrea să îmi facă rău?

– Nu.

Atât mi-a trebuit. Nu are dovezi. Da, poate ești așa cum zic ei, poate ai făcut avansuri vreunei fete. Dar până acum nu s-a întâmplat nimic. Poate vrei să uiți tot. Să o iei de la capăt.

– Oamenii nu se schimbă, spune doamna, ridicându-se.

– Pentru că societatea nu-i lasă să uite cine au fost.

– Eu renunț. Dacă vrei să faci asta, fă-o, dar să nu îmi ceri ajutorul pentru a scăpa. Îți ruinezi viața.

– Nu ruinez decât viața mea, dacă o fac. Mi se pare avantajos pentru restul.

Pleacă. Se oprește în ușă și se încruntă. Știam eu că ești acolo. Dă din cap și pleacă. Îi aud tocurile pe hol. Mă întorc spre Anca. Încă nu vrea să deschidă ochii. Intri cu pas ezitant. Nu știu sigur ce vrei să faci. Gândindu-mă la ce zicea diriginta, începe să-mi bată inima mai tare. Oare, dacă era așa, nu se întâmpla nimic până acum? Ai fi în stare să mă joci chiar așa pe degete, să-mi câștigi încrederea și să mă folosești, apoi… Dar nu. Am scris prea multe povești de dramă. Mă las pe marginea patului. Rămâi în picioare în dreptul meu.

– Să nu mă folosești.

E tot ce pot să zic. Am impresia că zeci de cuvinte îți atârnă în colțul buzelor,  dar le ții agățate acolo. Și eu aș vrea să zic atâtea. Dar nu au rost. Nu am nici curajul necesar să le spun. Sper doar să înțelegi că, așa cum pot să le demonstrez lor că nu au dreptate, voi putea demonstra că ești periculos pentru mine, dacă te dovedești a fi.

Mă ridic și te prind de braț. Te scot ușor afară din cameră.

– Trebuie să ne schimbăm, șoptesc o scuză, apoi închid ușa. Anca ridică capul și zâmbește vag. E inutil. Nu pot să uit ce a zis diriginta și tot ce gândesc acum. Dacă eu sunt singura care nu am dreptate?

Ostentativ

Scuzați eventualele greșeli de tipar. Între laptop și computer sunt câteva diferențe de tastatură de care uit. Ne auzim curând!

Anunțuri

18 păreri la “Adevăr

  1. Pana acum proful de fizica a avut un comportament ireprosabil. Iar cea care a insistat mai mult mi s-a parut a fi Lora. Pe de alta parte, nu iese fum fara foc, desi e posibil sa fi fost doar o razbunare din partea celei care l-a acuzat de hartuire. Incertitudinea e mereu atat de suparatoare…

  2. Mmm , ce zic mereu când îmi vine : homosapiens ! (poate înţelegi la ce mă refer)
    Of , tot aştept , tot aştept , şi îmi tot creşte curiozitatea şi „Bomm-ul” din text încă nu a venit . Deci aştept continuarea .
    A ! Îmi pare „adorabilă” ultima propoziţie a Lorei , îmi trezeşte amintiri sumbre …
    P.S. Îmi place de prof 😛

  3. Pingback: Vis « Cristian Dima

  4. Pingback: Sylvia Plath – între eleganţă şi disperare | ÎNK TÂNĂR, ÎNK CITITOR

  5. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 43) « Blogul lui Teo Negură

  6. Pingback: La mulţi ani, Teo Negură! « Cristian Dima

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s