Umbra

Merg. Merg ghidată de un impuls. Știu drumul pe de rost. Nu e prima oară când trec pe aici. Merg cu soarele în spate. Îmi e atrasă atenția de o umbră. Umbra mea. Eu sunt aceea? Hm… port fustă. N-am mai purtat fustă de atâta vreme! A, da, de la ziua mea. În februarie. Și acum e… noiembrie. Când a trecut timpul?

Dar de ce am îmbrăcat-o? Așa m-am trezit de dimineață, cu gândul la ea. Și apoi mi-am dat seama că azi e ziua ta. Nu știu ce ați sărbătorit voi acolo. Eu oricum nu voiam să fiu printre atâția… profesori. Așa că acum, în loc să merg pe drumul meu obișnuit spre casă, am cotit pe aleea ce duce la blocul tău. Stai. Blocul tău. Stop! Mă opresc în mijlocul trotuarului. Nu pot să vin la tine. Cum să fac așa ceva? Probabil ești cu prietena ta, sau cu familia sau… Nu contează. Nu am voie. Nu știu ce voi face dacă mă văd singură cu tine. Încă… Încă vreau. Aceeași dorință se aprinde în mine și vreau. Dar dacă nu mai vreau? Dacă o să mă sperii, tu vei interpreta greșit și nu va ieși nimic bine din asta? Ți-am spus vreodată că am o părere proastă despre bărbați? Nu, n-aveam cum. Chiar și despre tine, când râzi cu toate colegele mele. Sau… asta e gelozie? Nu știu. Singurul pe care nu-l judec așa e tata. Dar tata e… mai mult absent. Cum zicea într-o carte? „În loc să fie omniprezent el e… omniabsent”. Asta știu că mi-a plăcut cum sună.

Încă stau în mijlocul trotuarului, indiferentă de lumea care mă privește ciudat (da ce-au oamenii ăștia?) și mă uit în van. Aștept să-mi scadă bătăile inimii și să pot să pășesc pe lângă blocul tău, spre casa mea. Dar dacă merg înainte s-ar putea să dau de tine. Nup! Nu e bine deloc. Mă gândesc două clipe, apoi mă răsucesc repede pe călcâie și vreau să fac pași, dar mă lovesc de cineva. Realizez aproape imediat că ești tu. Mă dau înapoi și îmi cer câteva scuze neîndemânatice. Rămân fără respirație. Amețesc. Mă prinzi de cot. Îmi revin repede și mă desprind de tine, deși o fac pentru că mi-e frică să mă obișnuiesc cu atingerea ta.

– Hei, ce faci pe aici? întrebi cald. Nu știu ce să-ți răspund. Zâmbesc.

– Hoinăresc…

– Singură?

Nu, cu tine în gând. Ridic din umeri.

– La mulți ani! șoptesc mai mult pentru mine.

– Mulțumesc frumos. Nu mă gândeam să-ți amintești.

Hm, dacă ai ști…

– Nu vrei să urci pentru o felie de tort?

Ei, da. Sigur. Asta mă gândeam și eu. Dar de ce sunt ironică? Într-adevăr, la asta mă gândeam.

– Nu, mulțumesc. Trebuie să ajung acasă. Pari dezamăgit. Dar mâncați o feliuță și pentru mine, zâmbesc de parcă sunt un copil de trei ani în fața raionului de dulciuri.

– Sigur, sigur.

Dau din cap ( nu știu de-i aprobare sau nu) și trec pe lângă tine. Îmi prinzi palma într-a ta în treacăt, doar o clipă. Nu am timp să reacționez. Te desprinzi și pleci. Mă pun și eu în mișcare. Acum știu de ce se uita lumea ciudat. Tu stăteai în spatele meu. Fug. Trebuie să fug. De fapt, doar psihicul fuge, mintea. Corpul abia se depărtează de tine, de… umbra ta.

 

Un fel de continuare de aici. Mă bântuie inspirația, vorba unei prietene. O seară bună!

Original photo

12 păreri la “Umbra

  1. Pingback: O zi din viaţa ta « Cristian Dima

  2. De ce ma regasesc atat de mult in gandurile tale, in temerile si reactiile tale? De ce ma simt personajul principal al textelor tale aproape de fiecare data? 😦 🙂

  3. Pingback: Fapta bună | Ioan Usca

  4. hmm .imi place , imi place nespus …
    uneori ma regasesc in ideeile tale , dar nu la propiu , ci in cea ce as vrea sa fiu . pe scurt , iti admir caracterul , incercand sa-mi temperez si eu „eruptiile salbatice ”
    acum ma intreb ce nume ar avea personajul tau , numele tau , in ideile tale , poate ceva ce sa exprime , finete , si oarecum o nevoie de ajutor , dar totusi incapatanare ….acum sunt bulversata de idei … dar oricum
    realizez ca , nu doar tu , dar ca si multi altii , tu vezi lumea cu altii ochi , si sunt atat , dar atat de curioasa de cum o vezi tu .
    again , felicitari pt opera :* , pupici !

    • Numele, cred că al meu. Pentru că, deși nu vreau să o recunosc, unele dintre scrieri sunt reflexii ale gândurilor mele, uneori trecute, alteori încă prezente.
      Multumesc frumos. Mai găsește întrebări și vom vorbi. Să-și satisfac curiozitatea.

  5. Pingback: Am crezut că pot | Gabriela Savitsky

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.